In memoriam MIHAI EMINESCU: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”

15/06/2017

Paul Antoniu

Motto-uri:
– „Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet, / Doar toamna glas să dea / Frunzişului veşted” (Mihai Eminescu, Mai am un singur dor)
– „Mihai Eminescu – o mare bătălie câştigată a poporului Român” (Ioan Alexandru)
– „Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti” (Nicolae Iorga)

grupaj realizat de PAUL Antoniu

Închinare Luceafărului Blând

ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania: IMN EMINESCULUI (1)* (Fragmentele 1 și 2, în acrostih)

Motto: „Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Tudor Arghezi)

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.
Citește restul acestei intrări »


REMINISCENŢE

24/07/2014

de Dan CIACHIR

Îl văzusem şi-l ascultasem pe Valentin Teodorian încă din adolescenţă, în rolul contelui de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi Magda Ianculescu în cel al Rosinei… Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de la vîrsta de treizeci de ani, cînd se îmbrăca cu gust, preferînd costumele de culoare maro, şi era considerat arbitrul eleganţei la Operă. Fusese căsătorit cu Magda Ianculescu iar apoi cu actriţa Sanda Toma, rămînînd multă vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci cînd am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul brunet, înalt şi suplu căruia hainele îi veneau ca turnate. Se apropia de 50 de ani, albise la tîmple şi începuse să se îngraşe.

Făcînd cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresîndu-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de-a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă spre sfîrşitul anilor ’50. Legislaţia romînească de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea mai mult de trei căsătorii, aşa încît nu s-a mai putut însura pentru a patra oară. Şi-a petrecut ultimii aproape douăzeci de ani de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.

Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul patru al blocului nostru, unde locuia Valentin Teodorian, vizitele nedepăşind un sfert de oră, răstimp în care stăpînul casei îmi făcea cîte un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţîndu-mă cu un telefon. Atunci schimbam cîteva cuvinte cu tenorul cultivat, citit, cordial, aproape expansiv, autentică natură solară… De altfel, era multă lumină în apartamentul său, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană frumos înrămată. Citește restul acestei intrări »