Interviu cu scriitoarea MELANIA RUSU CARAGIOIU

de Ligya DIACONESCU

Motto:

„Sub influența dorului de plai, a multelor amintiri, ale copilăriei, ale activității din țară, am început să scriu mult și să public mult!”

MELANIA RUSU CARAGIOIU
Montreal, Canada

Interviu

LIGYA DIACONESCU:

Încep prin cele scrise cu atâta drag de domnia voastră: „M-am născut în Defileul Mureşului, sub poala Munţilor Zarandului. Am crescut în căuşele frumoase ale României.

Am învăţat într-un liceu fondat de călugăriţe, apoi într-o facultate care pe vremea aceea aparţinea de vestita Politehnică Timişoreană, şi mai târziu, în claustrarea Bibliotecii Judeţene Timiş, refugiată într-un tronson al Bastionului Cetăţii Timişoara, mi-am perfectat studiile în biblioteconomie.

Am scris înserând din peniţa mea idei, bucurii, speranţe, alinări şi dând la lumină lucruri minunate de la mine, aşa cum şi eu mi-am îmbogăţit mintea şi sufletul de la corifeii scrisului şi de la înţelepciunea popoarelor.

Am trecut peste puhoaie de neajunsuri, cu încăpăţinarea broaştei ţestoase, care îşi scoate capul din carapace, timid şi prudent.

M-am condus în viaţă după cele trei principii universal recunoscute: Lui Dumnezeu, societăţii şi familiei.

Iubesc ambele ţări în care m-am născut, prima şi a doua oară: România şi Canada”.

– Ce v-a determinat să plecaţi în Canada? În ce fel interferează traiul într-o societate atât de puternic aşezată pe-o bogată tradiţie culturală cu creaţia domniei voastre? Acţionează ca un stimulent? Ori poate ca un inhibant?

MELANIA RUSU CARAGIOIU:

Plecarea mea către Canada a fost ca o răzbunare împotriva sorții, găsindu-mă singură, după moartea soțului, a părinților și a surorii tatălui meu. Invitația familiei fiicei mele spre a merge în Canada, a sosit ca rază luminoasă în existența mea de tristețe și singurătate.

Canada este o țară primitoare pentru noii săi veniți, dar cere acceptarea unor reguli.

Concursul internațional: METAFORE – ANA PODARU (IN MEMORIAM) – 2020

O, Doamne! Ce fain o mai fo’ la Maramu’!

http://www.infomm.ro/services/resource/958321/sz/p

de Puiu RĂDUCAN

Cine n-are prieteni să-şi facă rost! Cui are, să-i trăiască! Eu aş zice, cu gura plină, că am prieteni, că am mulţi şi buni, dar şi că… numărul lor creşte – îmi spune… cineva…

Să vorbesc acum despre prietenul Vasile Morar, despre marele poet român, Vasile Morar, ar însemna să-l decupez de la inimă şi să-l „vând”, ceea ce… nu se cade.

Ca şi în alte dăţi, am fost invitat de Vasile a lui Morar din Chelinţa Ulmeniului de Maramureş la o mare sărbătoare, Zilele oraşului Ulmeni.

Drumul a fost frumos (la dus), vreme prietenească, chiar dacă la Iaşi ninsoarea se rostogolea şi văruia străzile. Cum nu-mi place să întârzii la întâlniri, aşa s-a întâmplat şi acum, când îl aşteptam la Ulmeni în faţa şcolii, pe „fratele” Vasile, cavaler de Morar al Chelinţei străbune.

Nu am stat mult de vorbă, timpul, ucigaşul pe care-l plătim, ne zorea şi trebuia să mergem la gară să-l aşteptăm pe prietenul de-acum (atunci nu-l cunoşteam), pe justiţiarul, dar şi pe scriitorul Ioan Scorobete – membru al U.S.R.

Am mers împreună, apoi ne-am aşezat lucrurile la locul găzduirii şi cum palinca maramureşeană nu aşteaptă mult, am drumeţit la d-nul Croata – un croat stabilit la Ulmeni –, la o… degustare.