William Shakespeare: „A Midsummer Night’s Dream”. „Visul unei nopți de vară” – traducere de George Topîrceanu (1921)

03/09/2016

coperta_Midsummer_Topirceanu_1921

COMUNICAT DE PRESĂ

Contemporary Literature Press,
sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Irlandei,

anunță publicarea volumului

William Shakespeare
A Midsummer Night’s Dream
Visul unei nopți de vară
Tradus în limba română de George Topîrceanu, 1921
ISBN 978-606-760-066-7
editat de C. George Sandulescu și Lidia Vianu

Editura Contemporary Literature Press publică, sub formă de texte paralele sau ediții facsimil în limba română, peste 30 de volume cuprinzând piese de teatru de William Shakespeare, fiecare dintre ele în mai multe versiuni, toate traduse într-o limbă românească pe care pe vremuri o scriam altfel, uneori chiar cu alte caractere tipografice, și care dă textelor lui Shakespeare o culoare specială, dispărută în zilele noastre, când exprimarea este prozaică, lipsită de poezie. Citește restul acestei intrări »


„Ei, sfinţii noştri părinţi morţi mult prea de tineri” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a doua)

15/03/2015

de Angela-Monica JUCAN

Dar eu, cu numele de-acum al meu nu seamăn[1]

Tatăl lui Gheorghe Chivu este Dobre Chivu, fiul lui Brodeanu.

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Pentru că Gheorghe Chivu face câte o precizare despre numele părinţilor lui, ne vom opri puţin, aici, la numele Dobre. Gheorghe Chivu spune numai că „numele mic al tatălui este specific onomasticii din Câmpia Dunării”. Vom adăuga noi că Dobre e nume vechi, însuşit de români din antroponimia slavă, încă din perioada aşezării slavilor pe pământul nostru[2]. Descifrarea sensului numelui nu e dificilă: înseamnă „bun”. Ce n-a ştiut, probabil, Gheorghe Chivu, este faptul că Dobre este vocativul lui Dobru (ca Petre, pentru Petru).

Rămas orfan de tată, Dobre, născut Brodeanu, a devenit Dobre Chivu, prin înfierea lui (nu ştim la ce vârstă), de către Paraschiv Chivu (nume pleonastic!) care nu avea copii. N-a fost de-ajuns războiul. A mai trebuit şi această multiplă dramă: mama să înstrăineze nu nişte bunuri materiale, ci, sfâşiat din suflet, un copil (dar, oare, numai unul?); copilul să fie el cel la care s-a putut renunţa; fraţi despărţiţi; o relaţie familială de vitregie. Nu ştim cât a fost caritate şi cât interes în această „tranzacţie”. De bună seamă, pe lângă blidul de zeamă primit, copilul a fost un ajutor în gospodărie şi la lucrul câmpului. Nu ştim nici cât de înstărit a fost tatăl adoptiv şi ce moştenire promitea. În orice caz, putea fi vorba doar de una materială – casă, acareturi, pământ, animale, pentru că Paraschiv Chivu nu s-a preocupat să dea copilului o minimă ştiinţă de carte. Eu sunt fiu de ţăran sărac şi analfabet[3] – spunea poetul, într-un interviu din care reiese şi că nici moştenirea materială n-a fost prea mare. Citește restul acestei intrări »


LA TRECEREA „DINCOLO”

05/07/2014

cer

de Gabriela Genţiana GROZA

Ne naştem cu un program genetic individual care cuprinde, într-o perfecţiune greu de cuprins de mintea omenească, toată evoluţia ulterioară a fiecăruia dintre noi. Iasomie, ciocârlie sau stea de mare, nufăr, balenă sau bizon, fiecare are codul genetic înscris minuţios în acidul nucleic al celulelor. Îi rămâne mediului să croşeteze clipă de clipă devenirea fiinţelor şi să îşi decline rolul său, scotocind nemilos în nişa în care fiinţele cresc şi se dezvoltă. Astfel asistăm la schimbarea căii de parcurs a vreunei vieţuitoare, în bine sau în rău. Un adevăr e sigur pentru orice fiinţă: odată sosită pe pământ, drumul ei se finalizează mai devreme sau mai târziu, fulgerător sau normal, la o vârstă mai înaintată. Unicul trăitor pe pământ înzestrat cu vorbire şi mai cu seamă cu gândire, omul, rămâne parcă mai vulnerabil în faţa trecerii „dincolo”. Cum percepem momentul? Cât de tari suntem în faţa morţii? Şi, mai cu seamă, cum reacţionăm când simţim că ne vine rândul? O mulţime de fapte arată fragilitatea unora dintre noi, mai cu seamă când nu avem credinţă în Dumnezeu. Şi, ce e de-a dreptul sfâşietor, mulţi semeni rămân singuri la bătrâneţe, cu vitregiile vieţii în casă şi au vreme – parcă prea multă– să se întrebe: „Doamne, oare cu ce am greşit?” O bătrânică de peste 90 de ani, părăsită de copii şi nepoţi, îmi spunea resemnată: „Aş vrea să mor, dar nu pot!…” iar alta, aproape de 100 de ani, întreba, ca şi cum vreun muritor neputincios i-ar fi putut spune: „nu ştii, eu când plec?”…

S-au scris multe despre trecerea la cele veşnice. Biologi, medici, poeţi şi scriitori au abordat tema din perspectiva misiunii fiecăruia dintre ei. În literatură, apare câte un poem cu încărcătură emoţională deosebită, epitafuri în care strălucesc diamante din care înţelegem gândurile autorului la gândul trecerii lui dincolo.

Cuvântul „epitaf” provine de la grecescul „epitaphion”. E o poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. Poate fi şi o inscripţie funerară în care se face elogiul celui decedat.

Publius Ovidius Naso, poetul latin născut la Sulmona şi exilat de către împăratul roman Octavian Augustus la Tomis, Constanţa de azi, a scris un epitaf care apare în cartea sa „Triste”. La Constanţa, în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie, se află statuia sa în bronz, pe un soclu de marmură albă pe care dăinuie catrenul memorabil compus de poet: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent; / O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.” Citește restul acestei intrări »