Trădarea lui Iisus

de Cornel MĂRGINEAN

Trădarea este fie cea a vânzării, fie cea a abandonării.
Situarea între limitele celor două personaje biblice, cele ce înfăptuiesc aceste trădări, este plaja în care se regăsesc muritorii. Cea de sus este desolidarizarea în care apostolul Petru s-a regăsit prin lepădare. Cea de jos, a vânzării, este limita pe care a ajuns-o Iuda.

Apostolul Petru a atins performanţa de a se lepăda şi apoi de a regreta, vindecându-şi trădarea. Acest nivel de trădare devine pentru creştin etalonul rezonabil al relaţiei dintre oameni. Lepădarea este o limită firească. Adică trebuie acceptată ca atare. Ea ascunde frica.

Vânzarea nu mai este acceptabilă. Vânzarea ascunde moartea. Soarta trădătorilor a fost aceeaşi şi înainte, şi după scrierea Evangheliilor. Ei au urmat exemplul lui Iuda, doar dacă au avut puterea lui Iuda. Trădătorul trebuie pedepsit. Aici se ascunde teama de dreptate.

Iuda este singurul personaj apropiat lui Iisus din Evanghelii care moare. Oare această semnificaţie nu trece neobservată? Când pătimeşte, Iisus nu are alături pe niciunul dintre apostoli. Oare şi această semnificaţie trece neobservată?

Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”.