de Ion IANCU VALE
Eram plecat de mai multe luni de acasă şi era jumătatea verii. Mă întorceam alertat de dorul meleagurilor mele şi de cei apropiaţi. Călătorisem toată noaptea, era duminică dimineaţa şi se prevedea o zi splendidă de vară. Mama m-a primit de parcă plecasem cu o zi înainte de lângă ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu te-a adus, că a rămas vaca a mare în pădure, azi-noapte, şi mi-e să nu fi fătat sau s-o fi mâncat-o ursul. Văcarul n-a mai văzut-o când a adunat vacile să vină aseară în sat. Au plecat şi ăilalţi după ea (adică tata şi ceilalţi fraţi ai mei) acu’ vreo oră. Tu du-te pe la Râpa Roşie că ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Şirne şi spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am căutat doar nişte cizme de cauciuc, şi cu toată oboseala pe care o simţeam am plecat spre pădure.
Umblam de circa două ore prin pădurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilăria, şi amintirile mă asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica” (la noi vitelor li se dădea numele zilei în care se năşteau).
Trecusem de Râpa Roşie, loc ce delimita practic izlazul comunal şi mă aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastră nu era de găsit. Mă gândeam să abandonez şi să mă îndrept spre vârful Şirnei pentru a lua legătura, prin chiot, cu ai mei. Citește restul acestei intrări »