IARNA

de Gelu DRAGOȘ

Ninge iarăși sibilinic
Cu îngeri aproape reali
și tăcuți
Peste grădina mea
este atâta zăpadă
că poți acoperi o lume
întreagă.
Ninge iarăși sibilinic
cu fulgi cristalini
ce se transformă în
Fata Morgana…

IARNA

AM CITIT ÎNTR-O POVESTE…
despre acei tineri curajoși

de Melania RUSU CARAGIOIU

Iarna te îndeamnă-adesea
Să pornești cu ea la drum;
Hotărârea luată-n pripă
Îți șoptește Hai, acum!
Pregătindu-se în grabă
Doi prieteni dintr-un sat,
Spre oraș, fără zăbavă
Au plecat cu troica – navă.
I-a surprins pe cei doi tineri
Vifor, răscolit din Nord…
Nu era nici o suflare –
Spații fără de norod!
Caii sub nămeți rămas-au
Sub poveri calde de blănuri,
Troica troienită-n nea
A rămas cu tot ce-avea.

IARNA

de Nelu DANCI – Plopiș-Maramureș

Iarna nu-i ca altădată,
Ea se lasă așteptată,
De copii și de bunici,
Și de mândrele, mămici.

Să se dea cu sănioara,
Că iarna nu e ca vara,
Să luăm bine aminte,
Așa spunea un președinte.

Dar, zăpadă acum nu este,
Nu e iarnă de poveste,
Cum demult noi ne jucam,
Cu zăpadă ne băteam.

IARNA…

de Nelu DANCI

(Plopiș – Maramureș)

Iarna e un anotimp,
Drag pentru copii,
Dar și pentru a nost’ timp,
Cu drag, tu îl știi.

Dar acuma s-a schimbat,
Nu mai ninge cum ningea,
Zăpadă nu e prin sat,,
Nu te dai cu sania.

Iarnă

de Cosmin LAURAN

Șiră a spinării ești tu
pe piatra craiului.
Mai mult albă
mai mult infinită.
Abia la vară
voi învăța
dacă tu îmi zâmbeai de acolo
regăsindu-te ploaie
la umbra brazilor. 

Iarna

de Aurelia OANCĂ

În ţinutul îndepărtat al gheţurilor, totul era străveziu, rece şi acoperit cu cristale de gheaţă şi zăpadă. În castelul cu coloane ca de sticlă şi ţurţuri de gheaţă strălucind în lumina palidă a soarelui, locuia o crăiasă foarte frumoasă, numită Crăiasa Zăpezii. Dar ea avea un suflet rece şi îngheţat. Unde punea ea piciorul, totul se transforma în gheaţă sticloasă şi rece. Având inima de gheaţă, era invidioasă pe cele trei zâne: Primăvara, Vara şi Toamna, pentru că aveau obrajii ca piersicile coapte şi flori minunate pe rochiile lor vaporoase.
Într-o zi, se plimba cu sania ei de gheaţă, trasă de trei cai albi, superbi. Gândindu-se la cele trei zâne, nu a observat cum a ajuns în ţinuturile Toamnei. Văzând totul colorat, se înfurie foarte tare şi zise:
– Până când îşi mai fac de cap aceste prinţese ale culorilor? Soarele le iubeşte mai mult pe surorile mele, decât pe mine!

GLOBURI MULTICOLORE DE ZĂPADĂ DĂRUITE UNUI SUFLET DE COPIL

de Octavian LUPU

Zăpada cădea din cer şi se aşternea bogată pe pământ. Cu fiecare pas făcut simţeam că mă afund tot mai mult în nisipul alb ce scrâşnea sub călcătura paşilor mei. Totul în jur reflecta poleiala albă a cerului de decembrie în prag de an nou. Îmi venea să alerg şi să înfrunt fulgii de zăpadă ce îmi biciuiau cu obrăznicie faţa. Aşa am şi făcut în cele din urmă, când decis să nu mă mai las dominat de plăsmuirea argintie a iernii, am repetat cadenţa paşilor grăbiţi peste gheaţa depusă în timpul nopţii făcând eforturi de acrobat ce se menţine pe sârma îngustă ce leagă cele două tărâmuri sigure ale pilonilor de rezistenţă.

Şi totul alerga în jurul meu, în timp ce aparent stăteam pe loc şi contemplam clădirile, locurile, copacii şi oamenii ce se clătinau în ritmul paşilor mei. Fulgii mă loveau tot mai puternic pe faţă şi se depuneau abundent pe haine decorând un om de zăpadă mişcător prin tumultul potopului alb. Priveam fără să gândesc şi admiram fără să raţionez în vreun fel. Gândurile stăteau agăţate în cuierul de la uşa cugetării, care uimită lăsase loc purei percepţii a realităţii lucrurilor.

Dar oare era doar realitate în jurul meu? Nu cumva imaginaţia se juca prin mijlocul trăirilor generând noi plăsmuiri ce se combinau după regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde mă opream eu şi de unde începea natura? Care era limita de demarcaţie dintre cele două? Greu de răspuns! Zăpada care mă împiedica să alerg, frigul ce încerca să mă pătrundă cu îmbrăţişarea sa de gheaţă şi umezeala ce îmi încerca pe rând degetele de la mâini şi de la picioare în ciuda îmbrăcămintei de protecţie mă determinau să pierd noţiunea de frontieră dintre mine şi univers.

Totul alerga în jurul meu, iar eu stăteam privind uimit risipa de mişcare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele şi însufleţea tresărirea lor continuă ca sub bagheta unui dirijor nevăzut? Să fi fost doar lumina solară ascunsă în mişcarea maselor de aer aflate veşnic în confruntare, dar neavând niciodată un învingător pe termen lung? Să fi fost mai mult decât atât, mai precis o energie telurică similară gravitaţiei ce ne ţine în lanţuri şi ne determină să ne luăm la trântă cu ea mereu? Dificil de răspuns! Dar şuierul vântului mă împiedica să îmi las gândurile să zburde mai departe pe tărâmului logicii lipsite de certitudine.

Sonet încrâncenat

de Mihai LITINSCHI

E-un ger ca-n blesteme, dă-n clocot câmpia,
Săgeţi cristaline îţi biciuie-obrazul,
Nămeţii cât casa-nghiţiră zăplazul
Şi tot mai năpraznic vuieşte stihia.

Cenuşă-i tot cerul, e alb tot pământul,
Copacii se-apleacă cerşind îndurare,
O mare de gheaţă, vălătuci de ninsoare
Îi zdrumică vajnic Măria-Sa Vântul.

colindul iernii boreale. civilizaţia de frig…

plecase din forfota cetăţii cu trestii cărunte
să-şi caute nor, adăpost şi-nceput
plutea peste frunze, sărea peste ape,
zbura precum şoimul…da, El chiar a avut
balade prea vechi ce-i strigau neîntorsul
vămi inutile-l mai cereau înapoi
uitînd că amarnic îi spulberă calea…
un alt anotimp îşi făcuse un rost…

(versuri : Adrian Pop)

https://ebibliothecaseptentrionalis.files.wordpress.com/2011/12/florin-camen-civilizatia-de-frig.pdf

(cîntă  Florin Camen compoziţia sa  Civilizaţia de frig )

Sărbători înluminate. Crăciun cu ger de-acasă…

CRĂCIUN FERICIT!

Sfântă seară a Naşterii Domnului…

Să-I găsim loc lui Iisus în ieslea inimii noastre, împodobită cu razele curate ale sufletului. Să ia fiinţă în gândul nostru bun Cel mai presus de fiinţă. Să se nască în casa noastră Cuvântul. Sub veghea prealuminatei stele dreptcălăuzitoare, să renască datinile pământului părintesc.