Şi e pace în cer. Deasupra noastră…

13/12/2011

de Emanuel Luca

Singur, cât în zilele ce-şi află rostul doar în rugina arsă a nopţilor. Singur, precum ultimul vals şchiopătat al îngerului pe buza paharului de vin, se încăpăţânase să roadă varul de pe picioarele zeilor. Câte puţin în fiecare zi. Cât popoare de furnici, cât umbre reci, cât mângâierea mantiei pe nisip. Singur, precum şarpele verde, precum coasa, precum mâna mamei. Ştia, de acum, câtă neputinţă şi durere are aerul strâns în braţe. Cum, lângă coastă, arde absenţa cărnii celuilalt. Cum osul se sfărâmă şi varul se împrăştie. Cum creta piere scriind numele lucrurilor. Iară mângâierea nu e decât o cârpă udă alunecând ca un leac peste cuvinte.

Citește restul acestei intrări »


un an … un timp… un anotimp…

24/11/2011

Imagine

n-am uitat vreodată că te iubesc
însă am ştiut să-mi drămuiesc tăcerile
astfel încît arborii să-şi ascundă ochii
adormind fără nume în anotimpul din urmă

apoi, repetam acelaşi cîntec,
versul părea scrib de ceară
ferestrele ne luminau frunţile
precum poleiala de pe creştetele  zeilor

mestecenii erau mai albi
decît îi ştiam
nestîrniţi în primăvară …
doar trezire şi secundă furată…

Citește restul acestei intrări »