ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

24/07/2014

P1020146_cr

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă axiologică proprie, un fel de mecanism integru de autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare. De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Motricitatea ei se impune din diverse raţiuni: individualitatea ei plezneşte, stabilitatea întărită o face să valseze deasupra cronosului şi a felului de om ataşat. Mobilitatea o ajută sporit să revină şi/sau să se regăsească în ins. Însă, raţionamentul acesta scurt se izbeşte de zidul ivirii, al modului de a o descoperi şi a o predispune la uz. Citește restul acestei intrări »