Sub semnul lui Homo doctus

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Gheorghe Marcaș
n. 16 februarie 1932, Cumpăna, jud. Constanța
d. 10 iulie 2018, Baia Mare, jud. Maramureș

De câţiva zeci de ani mă lupt să demonstrez ce frumoase „răsărituri de soare” sunt prin Baia Mare! Şi ce rol are „lumina cărţilor” în peisajul cultural naţional! Iar argumentele nu au fost nici puţine şi nici irelevante. Dimpotrivă, unele însemnau chiar „demonstraţii de forţă”.

Recent, la orizontul acestei structuri de tip „piatră preţioasă”, am identificat o carte de excepţie care vine şi umple un gol uriaş. Este vorba de lucrarea „Camerele de Comerţ şi Industrie din România. File de istorie. 1850, 1864-2010”. Autor şi coordonator: Gheorghe Marcaş, Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Maramureş. Cuvânt înainte: Mihai Daraban, Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, instituţie care a şi „editat” cartea scrisă şi „lucrată” la Baia Mare.

(https://bibliotecamm.ebibliophil.ro/cauta?q=file+de+istorie+Gheorghe+Marcas)

De ce o lucrare despre această „reţea naţională” este realizată la Baia Mare? Simplu, pentru că această „iluminare” a fost de aici iniţiată şi finalizată. O spune şi prefaţatorul, de la Bucureşti, care îl consideră pe domnul Gheorghe Marcaş, „seniorul Sistemului Cameral românesc”.

Am avut ocazia să citesc această operă monografică încă din faza de „preparare”.

Interviul – formă de memorie culturală

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

Acad. Răzvan Theodorescu și dr. Teodor Ardelean

Din istoria speciei umane s-a degajat de mult timp realitatea că ne dezvoltăm cultural cel mai adesea sub semnul întrebărilor. Acest adevăr privea întâi interesul spre satisfacerea curiozității, mai apoi întrebările au devenit cale de „moșire”, așa cum găsim în dialogurile lui Platon. În acest fel „semnul întrebării” a constituit o potecă de cunoaștere. Treptat, aceste „dialoguri” au ajuns să joace un rol major, instituind ceea ce azi se numește general și generic „interviu”. O discuție cu ocazia unei întrevederi, de unde a venit și la noi neologismul, împrumutat din engleză unde interview chiar acest sens vizează. Atât ca gen gazetăresc, cât și ca formă de dialog spre a releva informații, care, în această „haină stilistică”, intră mai repede la sufletul cititorilor.

Primii scriitori ce au folosit această metodă de relevare a realităților, faptelor, sentimentelor au fost la noi Ion Ghica, Ion Valeriu, Felix Aderca și, mai nou, Adrian Păunescu. Dar cărți de interviuri cu personalități cardinale (savanți, scriitori, artiști, inventatori etc.) sunt acum de ordinul miilor. Unele dintre acestea au trecut neobservate, deoarece interviurile erau încărcate de banal, senzațional ieftin sau redundanță evidentă. Altele, însă, au generat indici crescuți de lectură, fundamentând prin „demersul” lor o valență nouă pentru această specie de comunicare organizată. E vorba despre acele cărți, care, prin arta întrebărilor, calitatea răspunsurilor și frumusețea firului de broderie, se constituie în adevărate forme

IN MEMORIAM: PROF. UNIV. ALEXANDRU ELIAN

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Alexandru Elian
(n. 27 oct.1910, Bucureşti – d. 8 ian. 1998, Bucureşti)

Demult am vrut să scriu despre profesorul meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă.

O fire robustă şi fizic şi intelectual, cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la facultate Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu privirea întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut în gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume şi de date, făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile.

Cursul propriu-zis (suportul de curs) era la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de pagini dactilografiate pentru fiecare semestru. S-ar fi crezut că este cel mai uşor curs, dar nu era deloc aşa.

Pr. Dumitru Bălașa. Istoria ca cetate de scăpare

de pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dumitru Bălașa
(1 august 1911 – 24 decembrie 2002)

Părintele Dumitru Bălaşa (1911-2002) din Drăgăşani a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o viață destul de îndelungată. E o vârstă cu adevărat matusalemică pentru omul zilelor noastre atât de hărţuit şi stresat, atât de ocupat şi încruntat. În asemenea situaţii, specialişti din cele mai diverse domenii de activitate şi cercetare iau interviuri, fac investigaţii, pentru a afla secretul miraculos al longevităţii. Ajung, fără îndoială, la anumite concluzii.

L-am cunoscut  pe părintele Dumitru Bălaşa din vremea când eram elev la seminar. Nu pot spune că i-am fost foarte apropiat şi i-am cunoscut viaţa în toate intimităţile ei, dar cred că l-am cunoscut suficient de bine pentru a putea scoate în evidenţă câteva aspecte, pe care le consider interesante pentru oricine doreşte să-l cunoască pe dânsul şi modul său de viaţă.

De mic s-a cununat cu munca. A trăit în mediul rural şi nu a evitat niciodată eforturile pe care le-a necesitat munca agricolă. S-a străduit să fie mereu premiant sau printre premianţii din şcolile pe care le-a absolvit. S-a hrănit şi a trăit cumpătat, ferindu-se de excese, de vicii de tot felul. Şi-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru istorie. A studiat istorie şi a făcut istorie de tânăr. A lucrat în umbra şi sub îndrumarea unui mare istoric precum C. S. Nicolăescu-Plopşor, apoi a devenit el însuşi, rămânând aşa până în prezent. L-a interesat totul. L-a interesat prezentul şi trecutul, dar n-a ezitat să scruteze viitorul. L-au încolţit adesea vrăjmaşii, pigmeii, cei ce nu l-au înţeles şi l-au duşmănit,

Uitați prin așternuturi

de Valer POPEAN 

Te răstignesc pe așternut de șoapte
Cu florile iubirii presărat
Când clopotele încă bat în noapte
În sărutări de foc te-am îmbrăcat.

Și răstigniți pe clipele tăcute
Arzând precum feștila-n felinar
Ne rătăcim prin dorurile multe
Uitând de filele din calendar.

Să ne aducem aminte de un om de mare omenie…

de Marin VOICAN-GHIOROIU

Doru Dinu Glăvan
(7 iunie 1946 – 31 octombrie 2021)

DORU DINU GLĂVAN, Preşedinte al UZPR, a fost un OM de înaltă omenie… care a înnobilat profesia de ziarist şi comentator sportiv, a lăsat în urma sa amintiri de neuitat. Cu foarte mulţi ani în urmă am fost alături de poetul Mircea Micu şi Rodica Subţirelu, două personalităţi de marcă ale culturii române, ctitorii Fundaţiei Culturale „MIHAI EMINESCU”, care edita Revista Fundațiilor, iar datorită unor momente triste petrecute pe eşicherul cultural ale acestor vremi… uneori potrivnice, această citadelă de cultură, prin care păstram memoria nemuritorului poet naţional, Mihai Eminescu, Fundaţia a fost desființată.

Prietenul nostru, Doru Dinu Glăvan, care avea un suflet de mare patriot, a venit în întâmpinarea noastră, iar revista Cronica Fundaţiilor a luat numele de CRONICA TIMPULUI, trecând în custodia Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, cu dna Rodica Subţirelu redactor şef. Doresc să menţionez câteva din acţiunile culturale pe care le-au realizat: spectacole de muzică şi poezie ţinute la Institutul Cultural Român, sala AGIR, Sala de teatru Nottara şi alte locaţii. Doru Dinu Glăvan şi-a dedicat întreaga viaţă ziaristicii, susţinerea şi obţinerea legală ca membrii UZPR să beneficieze de un plus de 50% adaus la pensia personală. Cinste şi onoare veşnică dragului nostru prieten Doru Dinu Glăvan.

TIMPULE, MAI AI RĂBDARE

Motto:
„Toamna, strai regal îmbracă,
Şi la Dumnezeu se roagă”

Timpule, nu-mi fi duşman,
Mai întârzie un an!
Nu te grăbi, ce-ai cu mine?
Mai lasă-mi din ale zile!…
Dorul cui să-l las pe lume,
Să stea singur fără mine, 

Moment de suflet la Sohodol!

Ioan Nicoară
(n. 28.11.1937 – d. 24.10.2017)

Biblioteca Comunală Sohodol a fost ieri, 16 octombrie 2022, gazda unui eveniment de animație culturală, un moment de suflet dedicat in memoriam Ioan Nicoară, fiu al comunei Sohodol. Pictor și reprezentant al literaturii de călătorie, Ioan Nicoară și-a scris cărțile cu „penița” sufletului, iar picturile le-a colorat într-un mod admirabil, exprimând trăiri, gânduri, în special sentimentul de dragoste nemărginită față de ceea ce însemna „acasă”. Dorința continuă de a călători a declanșat inspirația de a scrie, făcând-o de fiecare dată cu aceeași pasiune și sinceritate.

Cu această ocazie a fost lansat și volumul-jurnal „De la Sohodolul moților la șamanii peruani”,

In memoriam prof. univ. dr. ONUFRIE VINȚELER

Onufrie Vințeler
(10 august 1930, Căptălan/Alba – 14 septembrie 2022, Cluj-Napoca)

Prof. univ. dr. ONUFRIE VINȚELER este o personalitate binecunoscută în peisajul cultural clujean, iar renumele său a ajuns, de mai bine de o jumătate de veac, peste hotarele țării, fiind unul dintre cei mai importanți lingviști și slaviști.

Născut pe data de 10 august 1930 în satul Căptălan din județul Alba, fiind cel mai mare dintre copiii unei numeroase familii de țărani, încă de tânăr își ia destinul în propriile mâini și hotărăște să învețe o meserie, ca să-și facă un rost în viață și să-și poată ajuta familia. După absolvirea școlii profesionale din Sibiu, este selectat de o comisie pentru a-și continua studiile la o școală specială cu profil real, pe care o absolvă cu rezultate foarte bune în 1952, având posibilitatea ca ulterior să urmeze Institutul Feroviar, pentru a deveni inginer.

Însă destinul îi pregătește altceva. La începutul anului următor, la Brașov vine o comisie care selecta candidați pentru facultățile umaniste și tânărul dornic de carte acceptă să devină student al Facultății de

Neagu Udroiu – un mentor inspirațional!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare,
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Neagu Udroiu
(3 aprilie 1940 – 10 septembrie 2022)

La ora potrivită de ceasurile cerurilor lăsăm tot nimicul acumulat într-o viață și luăm în brațe relieful veșniciei, unde numai sufletele au acces nețărmurit. Nu știu de ce prietenul Neagu Udroiu s-a grăbit să plece în depărtările lipsite de apropieri și comuniuni, dar mă întăresc cu gândul că memoria și-a pietrificat-o cu multe și mari făptuiri.

Întâmplarea a făcut ca știrea să-mi parvină printr-un prieten comun, iar mai apoi să citesc un comunicat de suflet de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Uniune la care Neagu Udroiu a fost membru încă din începuturile sale gazetărești, după ce a depășit stagiul ingineriei metalurgice pentru care și-a împlinit școlarizările superioare. Uniune la care am aderat și eu în iulie 1972, pe vremea în care președinția acestei organizații era deținută de Nestor Ignat, alt mare prieten comun. Uniune care a reînviat în urmă cu puțini ani, sub bagheta magică a lui Doru Dinu Glăvan, sfetnicit sapiențial de același magistral mentor inspirațional Neagu Udroiu.

Ne-am cunoscut cu adevărat cu ocazia unor vizite oficiale ale Președintelui Ion Iliescu în Lituania, China și Coreea de Sud, într-un turneu cu adevărat antologic, din care multe amintiri poartă pecetea felului excelent

La un sfârșit de veac

de Valer POPEAN 

Secundele mă contopesc în drumul către infinit
Într-o iubire fără leac iar nesfârșitul mi-e stăpân,
La margine de timp zăresc cărările ce-au devenit
O clipă la sfârșit de veac când doar esențele rămân,

Și printre clipele ce-ating eternitatea în Ardeal
Plin de speranțele rămase aștept sfârșitul meu de timp,
Iar drumul mi se pare lung, chiar peste văi și peste deal
Cărarea-i grea și amândoi nu vom ajunge în Olimp,