Eseu. Distrugerea Cărţii ca depozitar al Spiritului

12/01/2016

de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

  1. Distrugerea directă a Cărţii prin ardere

Nicolae IugaProblema cred că ar trebui abordată doar după clarificarea răspunsului la întrebarea: dacă inventarea scrierii a fost un lucru bun sau un lucru rău. Sau, mai exact, în ce măsură a fost un lucru bun şi în ce măsură un lucru rău? Bineînţeles, pentru omul de bun-simţ întrebarea poate părea ciudată, pentru că acesta va crede că inventarea scrierii a fost un lucru necondiţionat bun, dar în istoria filosofiei întrebarea a fost pusă cu claritate, chiar în aceşti termeni, de către Socrate, într-un binecunoscut dialog platonic (Phaidros, 274d-275e).

Socrate repovesteşte, în felul său, vechiul mit egiptean[1], potrivit căruia scrierea ar fi fost inventată nu de către muritori, ci de către Zeu. Toth era la vechii egipteni un zeu selenar, aşadar un zeul al luminii puţine şi ambigue, reprezentat ca un om cu cap de pasăre cu vedere pătrunzătoare, zeu civilizatoric personificând cunoaşterea în genere, ştiinţa şi înţelepciunea, el este totodată inventatorul geometriei, astronomiei şi al scrisului, patronul scribilor şi călăuza sufletelor morţilor. Deci, zeul Toth se prezintă cu invenţia scrisului la Faraonul care domnea atunci la Theba. Îi zice: priveşte, mărite Faraon, ştiinţa scrisului îi va face pe egipteni mai înţelepţi şi mai cu ţinere de minte. A fost găsit leacul împotriva uitării. În schimb, Faraonul îi spune că mai întâi trebuie să judece asupra a ce este folositor şi ce este păgubitor în invenţie. Faraonul susţine că, totodată, inventarea scrisului va avea şi efecte păgubitoare, că scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care îl vor deprinde şi le va slăbi ţinerea de minte, prin lipsă de exerciţiu şi lenevie. Citește restul acestei intrări »


ESEU. Invazia imbecililor

28/10/2015

pledoarie pentru necesitatea lecturii

de Nicolae IUGA

Nicolae IugaO găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.

Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere, specifică omului şi exclusiv umană.

Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţie şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afirmaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să folosim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele. Citește restul acestei intrări »