Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar)

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit etc.

Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[1], focul, numărul[2] etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică.

Înviere şi timp

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Prin actul creaţiei are loc o extază a Eternităţii care va întemeia eonul întregii lumi, analog şi totodată distinct de Eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pleacă din Eternitate şi se întoarce în ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerenţa cosmică, ci şi natura temporalităţii, căci timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei temporalităţi alterate şi o reintrare în sfera eternităţii va fi posibilă doar prin înviere. În cele ce urmează vom prezenta succint implicaţiile ontologice ale principalelor momente care au punctat istoria mântuirii, pentru a ne opri apoi asupra relaţiei dintre moarte, înviere şi temporalitate.

Timpul este creat din Eternitate din abis. Din această cauză, la începutul Genezei este prezentă una din persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, care era transcendent abisului: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1:2). Lumea se face prin suprimări parţiale ale adâncului şi ale omogenităţii lui nocturne. Această sfâşiere a adâncului de către lumina increată este marcată în Geneză prin simbolul separării apelor de ape.