O cultură a infracţonalităţii (3). RESTURILE DE DEMNITATE ALE CLASEI POLITICE

31/12/2014

foto_Delia Florea

de Corneliu LEU
image_001

Aparţinând unui alt regn decât cel al persoanei umane contemporane – din structura căreia nu poate lipsi, oricum ar fi ea, latura morală decât dacă se constată una dintre acele boli în care unii cromozomi lipsesc din paralelismul lor genenetic – acest tip de individ, ca un virus rău, ce se pretinde „clasă politică”, impune un paradox altădată de neconceput: Pe măsură ce se extinde devoalând faptul că, în ultimă instanţă, este lipsit de conştiinţă, el se fixează, din păcate, tot mai spre mediul intelectual: Şcolindu-se, urmând studii şi obţinând diplome în ştiinţele fraudării. Prin asta, fie se mută procentajul de infracţionalitate din mediul interlop în cel intelectual, fie tot mai mulţi intelectuali se mută în mediul interlop sau îşi găsesc identitate cu acesta. Iar pericolul cel mare este că, într-un asemenea mod, chiar continuă decapitarea societăţii de elitele intelectuale începută în comunism. Tot prin legarea lor de puşcărie, dar într-un alt fel: În vreme ce bolşevismul îi închidea ca să-i extermine, această postdecembristă „aripă tânără” a lui, îi extermină făcându-i să-şi însuşească cultura infracţionalităţii care-i conduce spre puşcărie.

Iar cu aşa ceva nu-i de glumit! Pentru că este vorba de contaminarea şi pervertirea intelectualităţii, care a format întotdeauna latura masivă de „apostoli ai neamului”, ideea de cultură, de învăţătură, însemnând şi acea dăruire socială spre idealuri tot mai depărtate de jaf şi împilare, tot mai contrare demagogiei şi corupţiei profitoare, tot mai dăruite progresului naţional: Dacă infracţionalitatea ajunge să contamineze şi mediile ei, învăţătura superioară însemnând doar malefica tehnicizare în slujba unor inginerii de natură infracţională, intelectualitatea îşi pierde tocmai esenţa de dăruire pentru cauza cinstită a formării generaţiilor viitoare. Iar aceasta este crima la care se face părtaş politicianul contemporan.

Ca să nu mai vorbim de injuriile, rănile, buboanele, infecţiile puroioase şi, până la urmă, infecţia generalizată pe care asemenea indivizi le provoacă democraţiei, dorindu-se neapărat stăpâni şi diriguitori ai ei. Ai acestei democraţii a cărei conotaţie reprezintă exact contrariul a ceea ce ei şi-au permis să facă din guvernare, învăţând şi punând în practică tot ceea ce este împotriva populaţiei şi a drepturilor ei de a se emancipa prin iniţiativa cât mai liberă şi cât mai bine stimulată. Chiar dacă se pretind tineri, aceşti guvernanţi n-au învăţat (sau, după cum arătă situaţia din cele trei nuclee sociale pe care le-am comentat, au deprins contrariul), cum să se pună, prin măsuri legislative în slujba libertăţilor în cadrul cărora oamenii au sperat întotdeauna la liberalizare şi la afirmare prin iniţiativă personală, sau cum să stimuleze, să faciliteze, să asigure prin măsurile guvernării iniţiativele de producţie şi dezvoltare. Purtători de bir asupritor, de birocraţie alungătoare şi concesioneri de avuţie naţională, ei ne-au demonstrat că antipodul avantajelor învăţăturii nu e dezavantajul acesteia, ci folosirea învăţăturii în dezavantajul semenilor. Citește restul acestei intrări »


OARE VOM AVEA INCONŞTIENŢA SĂ CONSOLIDĂM O CULTURĂ A INFRACŢIONALITĂŢII? (3)

28/12/2014

foto_

de Corneliu LEU
image_001

De la infracţionalitatea unei clase care ar trebui să aibă rol de model social findcă s-a dovedit întotdeauna a impune exemple în comportamentul şi devenirea generaţiilor pe care le reprezintă, se ajunge astfel, prin răspândire, ca şi prin unele îndemnuri nefaste venite din afară, la generalizare şi permanentizare. Adică, la ceea ce numeam în articolul trecut „cultură a infracţionalităţii dezvoltată cu rea intenţie la nivel naţional şi cultivată în plus prin interese străine”. Ceea ce conducând, după cum s-a văzut, la nemulţumirile electoratului, atrage atenţia asupra partidelor care, dacă nu vor să fie asasinate prin revolte produse în afara lor şi mai au cât de cât ambiţia să nu rămână în istorie doar nişte malefice găşti de interese, trebuie să-şi găsească forţa interioară de restructurare.

Cu două articole în urmă am vorbit despre asemenea aspecte la cel mai numeros partid postdecembrist şi, în aparenţă, cel mai stabil: PSD. Din păcate, nu şi cel mai lucid, după modul în care liderii săi actuali etichetează motivele neaşteptatului insucces de la 16 noiembrie. Ceea ce ar putea însemna că nu din partea lor trebuie aşteptată soluţia reală a redresării interne, a restructurării pe o pragmatică a onestităţii şi priceperii în iniţiativă a politicianului şi a reabilitării prin servicii cinstite prestate electoratului, ci printr-un val de bună-credinţă la cei neîntinaţi şi la membrii de rând, care să modifice actualul sistem interior de partid. În articolul anterior am prezentat ce stratificări de amoralitate, corupţie şi infracţionalitate – de la ucigaşul plătit în reglările de conturi mafiote până la înaltele studii de specialitate folosite pentru eludarea legii şi la fel de înaltele funcţii politice folosite pentru fraudarea ei – ies la iveală la o decupare pe verticală, sau la radiografierea unei obşti teritorial administrative. Mai departe, în aceste rânduri, ne vom referi la alte două aspecte: modul cum vicierea familiei poate da lovitura de graţie existenţei morale a societăţii noastre, conducându-ne spre elementele unei culturi direct infracţionale şi speranţa rezistenţei intelectualilor adevăraţi faţă de viciere. În total ne referim, deci, la familie, la obşte, la întrunirea în formaţie partinică şi la mediul intelectual – patru nuclee sociale din cele şase esenţiale amprentei formative. Altele (sau bine-nţeles: primele) sunt Şcoala şi Biserica, la înălţimea cărora nu îndrăznim să ne ridicăm comentariul, permiţându-ne doar dreptul de a trage semnalul de alarmă. Citește restul acestei intrări »