Oameni care suferă pentru ţară

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Pentru oamenii care suferă există felurite remedii. Naturale sau prefabricate, tratamente medicale sau balneo ş.a.m.d. Pentru oamenii care suferă pentru ţară nu există nicio reţetă de tratare.

Ei se consumă fără să se stingă, ei luminează fără să consume; la ei şi umbra lucrurilor este aducătoare de griji nocturne.

A suferi pentru ţară înseamnă, de fapt, a suferi pentru ceilalţi. E ceva împotriva regulii generale, care induce şi introduce egoismul peste tot. A suferi pentru ţară înseamnă minimul de solidaritate şi doza de altruism, fără de care neamul nu mai e neam, ci o populaţie oarecare, în ordinea statistică a lucrurilor.

Dar oamenii care suferă pentru ţară sunt din ce în ce mai puţini. Când vezi oameni vii, adevăraţi, reali care suferă pentru ţară e ca şi cum ţi s-ar îndrepta coloana vertebrală, gârbovită de stresul existenţei. Căci cei mai mulţi dintre astfel de oameni sunt deja icoane. Citeşti despre faptele Reginei Maria,

Jertfele românilor: Sacrificii și suplicii pentru apărarea pământului străbun

de Angela FAINA

Românii sunt un neam născut din topirea a două suflete într-un singur trup, din amestecul sângelui latin cu vechiul sânge getic. De la începutul începuturilor, destinul nostru istoric a fost vreme de două milenii, deosebit de aspru și amar.

„Popor de plugari, de păstori și de ostași, încă de pe vremea Daciei, lăsam să treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne să ne apărăm pământul, credința și graiul. Țara era bogată, dar noi rămâneam săraci. Poporul era ager la minte, dar noi rămâneam în urmă cu învățătura timpului, fiindcă în toată istoria  românilor, nu există 20 de ani de liniște și de odihnă. Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine se întovărăşeau să ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e un îndelung lanţ de robii. Am luptat pentru pământ, iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora. Fără prieteni, aruncaţi în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu-şi mai putea încredinţa sufletul decât vântului, păsărilor, frunzelor codrului, isvoarelor și râurilor” – scrie Cezar Petrescu în „Cartea Unirii”, capitolul „Cartea Robilor”.

„Țăranii ctitori, jupuiți de vii
Ostași martiri cu fețe cuvioase,
Oriunde intră plugul în pământ,
Dai de un coif și-o patrie de oase” – Versuri de Ioan Alexandru – poezia „Patria” – vol. „Imnele Transilvaniei” – 1978.

Transilvania, este o „țară mândră și binecuvântată de Dumnezeu” – o caracterizează Bălcescu.

Bogăţia culturală, farmecul unui spaţiu binecuvântat, Finteuşu Mare, într-o carte de excepţie semnată Angela-Monica Jucan

de Gelu DRAGOŞ

 

    Angela-Monica Jucan

 

O prietenă şi o colegă bună, Angela-Monica Jucan, originară din Cluj-Napoca, cea care s-a ocupat cu profesionalism şi dăruire de revista şi site-ul „Bibliotheca septentrionalis” părăseşte Baia Mare şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, locul ei de muncă, dar nu oricum, ci lăsându-ne ca zestre, nouă, maramureşenilor, volumul „Înstelatul Finteuş”, editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.

Cartea apărută sub egida bibliotecii în programul cultural „Maramureşul perpetuu”, seria „Aniversări”, coordonator dr. Teodor Ardelean, se referă la Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare, un cor înfiinţat odată cu Marea Unire şi care şi-a susţinut primul concert la Şomcuta Mare. Citind cartea scrisă de Angela-Monica Jucan mi-am dat seama ce muncă de Sisif, cât timp a trebuit să aloce pentru a ieşi o carte mai ceva ca o monografie!

Autoarea se opreşte cu migală la fiecare membru al corului, se apleacă asupra locului naşterii, a familiei, a ceea ce cântă fiecare – tenor I, tenor II, bariton, bas – ba, mai mult, şi la direcţiile zodiacale clasice ale fiecăruia, după calendarul arboricol şi după cel asiatic.

Se întâmplă la bibliotecă. Agenda săptămânii 16-21 ianuarie 2017 – Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”

de Ştefan SELEK

Luni, 16 ianuarie
ora 17, sala de conferinţe

Departamentul pentru Cultură al Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş are plăcerea de a vă invita la conferinţa „EMINESCU. Spiritualitatea şi căutările sale”.
Intervin:
prof. univ. dr. Cornel Munteanu
pr. dr. George Marius Nicoară
Recital: actorul Claudiu Pintican

Sever Suciu – feţele timpului

de Daniela Cecilia BOGDAN

Dacă pe plan naţional l-am ales pe Brâncuşi ca să ne reprezinte lumii în domeniul sculpturii, pe plan local i-am delegat lui Sever Suciu sarcina de a ne reprezenta în faţa aceleiaşi lumi.

Sever Suciu? Este omul, sculptorul, filosoful pietrei şi al lemnului, care a prelucrat natura folosind datele pe care i le-a transmis forţa lui interioară, transformându-le într-o materie spirituală, formându-le.

Sever Suciu s-a născut la 17 februarie 1924 în satul Gâmbuţ, comuna Biriş, din judeţul Mureş şi a plecat dintre noi la 2 august 1997. Şcoala absolvită s-a redus la şapte clase primare, urmate în comuna natală, restul vieţii acumulând serioase cunoştinţe, mai ales de filosofie, istoria şi estetica artelor. Din 1949 şi până în 1974 (când s-a pensionat) a lucrat ca muncitor, la Combinatul Chimic Târnăveni. Cel mai activ în domeniul artistic a fost între 1971-1985, lucrând pe strada Narciselor nr. 18 din Târnăveni, locul atelierului, deopotrivă cu cel al domiciliului.

Un număr de 30-40 de sculpturi şi tot atâtea lucrări de pictură naivă conţine opera sa. Sculpturile în piatră, ce ţin loc de pavăză a casei au titluri deosebite: «Familia psihologului», «Echilibrul antic», «Iubirea de Unire», «Suferinţele Atenei», iar cele din lemn sunt, parcă, corespondente ale statuilor megalitice din Insula Paştelui şi poartă numele de «Arborele vieţii», «Iov», «Împăratul Carpaţilor», «Apostolul sărac», «Alegorie dacică» şi pot fi admirate în foaierul Casei de Cultură «Mihai Eminescu» din Târnăveni.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz.

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.

NECÂNTATELE IMNE (fragment)

Ioan Alexandru
(25 decembrie 1941, Topa Mică – 16 septembrie 2000, Bonn, Germania)

MOTTO: Străini de inima noastră / Pe văile acestea / Nu şi-au găsit aşezări niciunii (din volumul Imnele Maramureşului de Ioan Alexandru)

de PAUL Antoniu, actor

Amintiri, amintiri… Ne-am cunoscut la Cluj, la vremea… „primelor iubiri” (Primele iubiri – titlul volumului de versuri al lui Nicolae Labiş). Ioan Alexandru (Şandor, pentru prieteni) era încă elev de liceu, iar eu încă pe drumul pavat cu vise spre luminile rampei. Sărăcia ne-a apropiat şi ne-a stat la temelia fârtăţiei. Iarna-vara, în buzunarul de dinăuntru al vestonului de uniformă (pe care o avea din clasa a VIII-a) purta un caiet dictando cu ultimele sale poezii trecute pe curat. „Na şi citeşte-mi-o pe asta, ultima, şi să-mi spui sincer dacă-ţi place”… îmi zicea adesea pe unde mă prindea, fie în cabina figuranţilor la Opera din Cluj (eram colegi de figuraţie – din asta trăiam), la cantină între felul unu şi doi sau chiar la colţ de stradă. Îi plăcea cum i le citeam: „cu glas blând, cu intonaţii potrivite, dar şi cu mare simţire”, precum ţinea să mă laude. Într-o zi mi-a spus aşa, tam-nisam: „Eu sper să ajung un mare poet, iar tu cu siguranţă vei fi un actor teribil. Amin!” Apoi, tăcuţi, ne-am grăbit paşii spre Operă, căci ora începerii spectacolului se apropia, iar iluştrii noştri „colegi” de scenă (Luci Stănescu, Ion Piso, David Ohanesian, dar şi alţii) ne aşteptau să le purtăm trena.

MARAMUREŞUL – ÎNAINTE DE TOATE ŞI ÎNTÂI ÎN TOATE

de dr. Teodor ARDELEAN

O întrebare-flacără aprinde Ţara Noastră: Cu ce surprinde fiecare judeţ România? Provocarea e binevenită, iar competiţia atrage tot mai mulţi aderenţi.

Dacă ar fi să încercăm un astfel de „joc intelectual”, ar trebui să întreprindem o investigaţie foarte complexă. Aceasta deoarece în cazul Maramureşului nu căutarea elementelor care „să surprindă” e mai importantă, ci selecţia acestora, pentru a putea „condensa” esenţialul într-un buget de timp rezonabil.

Iată doar câteva „determinări” pe care ar trebui să le evidenţiem cel puţin ca sintagme definitorii : „Cel mai cunoscut brand regional românesc”, „Un Muzeu Viu în Inima Europei”, „Autenticul la El acasă”, „Ţara Bisericilor de Lemn”, „Peri şi Ieud. Primele manuscrise şi cărţi în limba română”, „Ţinutul de dincolo de timp”, „Ţara colindelor”, „Kilometrul 0 al Europei”, „Ţinutul întemeietorilor de Ţară”, „Un judeţ compus din patru Ţări”…

Apoi, evident, că ar trebui să enumerăm „mândria oamenilor” şi „oamenii care au purtat cu mândrie în destinul lor pecete de Ţară”: Dragoş Vodă şi Maramureşul din dreapta Tisei; Bogdan Vodă şi Cuhea, Vasile Deac Moşu şi Monumentul Voievodului; Pintea Viteazul, cămaşa de zale de la Budeşti, monumentele sale şi cetatea Baia Mare; George Pop de Băseşti şi Mecca românilor din Ardeal; Vasile Lucaciu şi Diplomaţia Marii Uniri; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplomele maramureşene şi Academia Română; Gheorghe Bilaşcu şi începuturile stomatologiei româneşti; Gheza Vida şi Monumentele identităţii româneşti; Vasile Blidaru – simbolul rezistenţei anticomuniste; Nicolae Steinhardt şi Mănăstirea Rohia – cea mai înaltă expresie de rodire culturală de la confluenţa filosofiei cu teologia; Lascăr Pană şi Miracolul numit Minaur; Lecţia de fotbal a lui Viorel Mateianu; Dumitru Fărcaş, satul Groşi şi taragotul la români; Adrian Ghenie, Şcoala băimăreană de pictură de la Baia Mare şi cel mai bine vândut pictor român în lume…