Dublă lansare de carte transilvană

COMUNICAT DE PRESĂ

Joi, 19 octombrie 2017, ora 12,
la sediul filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România
(str. Universităţii nr. 1)

Transilvania din cuvinte
O antologie alcătuită de Irina Petraş
(Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2017, 436 de pagini)
Volum dedicat Centenarului Marii Uniri, editat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Oameni şi locuri de neuitat

Viorel Șerban

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Când am păşit prima oară pe străzile Clujului, am rămas puţin timp acolo. Speram să recâştig ceea ce pierdusem într-o clipă, dar pierderea s-a dovedit ireparabilă. Am ajuns, aşadar, într-un oraş moldav, Târgu Frumos, unde, călăuzit de doi dascăli, pe care îi port şi azi cu drag în suflet, profesorii: Nicolae Pipă şi Gheorghe Stan, am deprins metoda căpitanului de artilerie francez, de citire şi scriere nocturnă, codificată apoi genial de Louis Braille. Şi m-am întors la Cluj, această incomparabilă vatră de istorie europeană şi de memorie românească.

Blaga se stinsese de un an şi mai bine, dar paşii săi mai răsunau pe străzi, în frunzele copacilor şi-n sufletele oamenilor, glasul său mai răscolea mirabile seminţe. Scriitorul Ion Agârbiceanu, venerabilul preot greco-catolic, aflat la o vârstă înaintată, îşi trăia ultimul an de viaţă pe acest pământ.

Galeria cu amintiri

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

În galeria profesorilor ce m-au pregătit pentru marea luptă ce aveam să o dau cu viaţa la terminarea şcolii, printre cei cărora le port un deosebit respect, putând astăzi vorbi din păcate şi de o pioasă a lor amintire, figurează şi medicul balneolog Teodor Agârbiceanu, cel care m-a iniţiat, atât pe mine, cât şi pe alţii din numeroase promoţii, în tainele masajului.

Teodor Agârbiceanu a fost, alături de medicul balneolog profesor Marius Sturza, cel care a pregătit primele promoţii de masori la noi în ţară. Ambii le-au dat nevăzătorilor posibilitatea să lucreze în această frumoasă meserie, în care calitatea şi rezultatul muncii nu sunt cu nimic influenţate de lipsa vederii. Dimpotrivă, datorită simţului tactil mai dezvoltat, persoanele lipsite de vedere pot avea o mai bună prestaţie medicală, reuşind să depisteze diferite contracturi musculare ascunse, noduli şi alte iregularităţi ale organismului. Personal, am făcut parte din ultima promoţie de asistenţi medicali dusă în pregătire până la capăt de către distinsul medic. În luna ianuarie 1976, el avea să treacă în eternitate, răpus de cancer, la vârsta de 64 de ani. A fost fiul cunoscutului scriitor ardelean Ion Agârbiceanu şi fratele celebrului fizician Ion Marin Agârbiceanu, părintele laserului românesc.

Bator

Lui Ion Agârbiceanu

de Leon-Iosif GRAPINI

Câteva zile n-a mai văzut-o nimeni pe afară, pe drum, prin locurile călcate de oameni, la biserică, sau la crâşmă, să se lege de unul sau de altul rău de plată, dar mai ales pe cărăruia bătătorită, pietroasă, ce urcă povârnişul dinspre băi, cei grijulii şi interesaţi se întrebau de n-o fi murit cumva, ducându-se şi ea dincolo, după cei dragi şi pierduţi, că ce rost ar mai avea să se chinuiască pe lume, pentru cine şi pentru ce, a rămas singură, Şi când te socoţi, se mai găsea câte o vecină să-şi dea cu părerea stând la taifas peste gard cu alta, la ce folos viaţa de unul singur, îi ca şi cum n-ai fi, ca şi cum ai fi mort, şi asta mai abitir pentru oareşicine care-a avut familie numeroasă, Că bine zici, dar crezi că-i moartă, D-apoi cum, de atâta amar de vreme cum crezi că poate fi, n-am văzut-o de zile bune.

Dar femeia era încă vie, deşi, aşa cum stătea pe laviţă, încremenită ca o stâncă, ţinându-şi mâinile în poală şi privirea fixată într-un colţ de odaie, puteai crede că-i dusă de mult, însă fiorul vieţii nu i-a părăsit cu totul trupul, cu toate că nemâncată şi nebăută de atâtea zile ar fi trebuit să-şi dea duhul, însă ceva nu o lăsa, o trăgea mereu înapoi, ea ar fi plecat cu dragă inimă, tocmai de asta nu şi-a căutat de gură, n-a îmbucat o coajă de pâine şi n-a sorbit un strop de apă, poate se îndură Cel de Sus şi o strânge de pe pământ, să o ducă la bărbatul şi la copiii ei, însă acel tainic şi nevăzut prag ce leagă lumile între ele ea nu l-a putut trece, când se vedea în tunelul alb, cu lumina fericirii scânteindu-i în ochi, plutind ca un fulg spre acel soare strălucitor, dumnezeiesc, ce o îndemna să înainteze, învăluind-o cu strălucirea şi căldura sa mântuitoare, uita de toate şi de tot, bucurându-se pe deplin de mângâierea şi dezmierdarea caldă şi dulce a astrului divin, dar, deodată, ca la un semn, plutirea înceta, ea întindea deznădăjduită mâinile ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de săgeţile scânteietoare, să se tragă spre înainte, să-şi continue zborul lin, însă o mână nevăzută o smulgea din loc, o târa împotriva voinţei sale îndărăt, spre viaţa ei amărâtă, ticăloasă şi blestemată, şi se trezea în pat sau pe laviţă, locurile din care încerca aprig să se desprindă de cele lumeşti.