Pamfil Bilţiu – Ion Stan Pătraş şi zestrea sa artistică

de Gelu DRAGOȘ

O carte de colecţie, o carte reprezentativă pentru Maramureş, ne propune neobositul etnolog Pamfil Bilţiu şi colaboratoarea şi consoarta lui, Maria Bilţiu. Apărută în condiţii grafice deosebite, ea se numeşte „Ioan Stan Pătraş şi zestrea sa artistică”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura „Cetatea Romei”, director dr. Nicoară Mihali (carte-simbol, tocmai bună pentru a putea fi oferită turiştilor care ne trec pragul).

Demersul domnului Pamfil Bilţiu este salutar fiindcă Maramureşul, dacă se identifică cu ceva, se identifică cu porţile maramureşene, bisericile de lemn, folclorul de pe Iza şi Mara şi în mod excepţional cu „Cimitirul vesel” din Săpânţa.

Din Cuvântul de început, numit „Argument” aflăm că: „Lucrarea noastră îşi propune să umple un gol resimţit de multă vreme. Prin ea ne propunem să analizăm şi să tratăm opera meşterului Ioan Stan Pătraş sub toate aspectele ei,

CU SAVANŢI-ETNOGRAFI ÎN MARAMUREŞ, ŢARA OAŞULUI ŞI BUCUREŞTI

de Pamfil BILŢIU

Eram pe la începutul carierei mele, când, în cadrul Festivalului de Datini şi Obiceiuri de Iarnă de la Sighetu Marmaţiei, au început să vină la sesiunile de comunicări mari savanţi folclorişti şi etnografi: Mihai Pop, Nicolae Dunăre, Ion Vlăduţiu, Gheorghe Focşa, Paul Petrescu, Constantin Eretescu. Cunoscându-le opera şi, cum eram novice în cercetarea culturii populare, m-am apropiat de aceşti prestigioşi cercetători, i-am provocat la cercetări de teren, convins că tinerii trebuie să se formeze pe lângă maeştri. Marele etnograf, de care m-a legat o strânsă prietenie, cu scrieri nu numai multe la număr, ci şi valoroase, a fost Nicolae Dunăre, foarte ataşat de noi, cercetătorii tineri, şi binevoitor în a ne împărtăşi din bogata sa experienţă.

Am fost împreună pe teren pe Valea Izei, Valea Cosăului şi în Ţara Lăpuşului. La Şieu, pe Iza, am cercetat o înmormântare. Am fost la priveghi, precum şi la întregul ceremonial de înhumare. Parcă îl văd cu fişele în mână, cum nota minuţios fiecare secvenţă ceremonială, insistând asupra celor de mare importanţă: ritualul bocitului, jocurile de priveghi, înmormântarea cu uneltele de trebuinţă decedatului, pomenile funerare. Pe subiecţii cu care lucra nu-i slăbea din întrebări. Apoi, la Ieud sau în sate de pe Cosău, precum la Călineşti, Fereşti, cerceta cu atenţie arta populară, făcea schiţe cu motive, îndemnându-mă să le fotografiez cu mare atenţie. Era un cercetător meticulos, notând totul cu lux de amănunte.

CERAMICA DE SĂCEL – UN MEŞTEŞUG TRANSMIS DIN TATĂ ÎN FIU

de Alina ILIEŞ

Centrul Săcel se deosebeşte de celelalte centre de ceramică din Maramureş prin faptul că ceramica produsă aici este arsă la roşu şi decorată prin două tehnici: lustruire şi pictare. Aici s-a produs dintotdeauna doar ceramică roşie nesmălţuită, lustruită, nu şi ceramică neagră lustruită.

În Conscrierea urbarială pentru anii 1771- 1788 păstrată în fondul Prefecturii de la Arhivele Statului din Sighet se face prima menţiune documentară despre ceramica din Săcel. Pop Simion, în volumul ,,Amfitrion”, ne informează că la Suculeu, lângă Medieşul Aurit, unde au fost descoperite zece cuptoare de ars ceramică, aparţinând secolelor II-IV d.Hr., a fost „un adevărat cartier de olari ai dacilor liberi de pe aceste meleaguri, ale căror vase seamănă până la identificare cu cele din Săcel”.