Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz.

Scrisoare pastorală – foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 286 (16-30 septembrie)

de pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Dragii mei enoriaşi!

Otrăvuri, otrăvitori şi otrăviţi. Trăim vremuri fără precedent. Niciodată nu s-a purtat o campanie, la nivel global, de otrăvire a populaţiei, ca astăzi. Toţi suntem conştienţi de aceasta şi totuşi…, în mod tacit, acceptăm şi mergem mai departe. Cât mai mergem! Ca niciodată, majoritatea ne hrănim cu alimente luate „de la raft”, adică din magazine. Uitaţi-vă pe etichetele produselor respective şi veţi vedea că în compoziţia alimentelor acelora intră multe-multe substanţe chimice. Au tot felul de denumiri, care mai de care mai sofisticate şi mai complicate. Unele sunt numerotate. Vezi astfel că sunt sute de „E”-uri, care asigură culoarea, gustul, rezitenţa alimentului respectiv. Unele alimente sunt produse în laboratore, în fabrici, pe bază de produse chimice, fără nimic natural în ele. Auzeam că au reuşit chinezii să producă pe bandă ouă sintetice, adică numai din substanţe chimice. Dar câte altele nu sunt astfel. Rafturile gem sub greutatea băuturilor. Unele alcoolice, altele nealcoolice, dar toate îndopate cu substanţe chimice. Despre unele sucuri, foarte bune la gust, se spune că sunt folosite pentru îndepărtarea ruginei de pe şuruburi, la curăţirea străzilor murdare de sânge, ca urmare a accidentelor. Se spune că dacă pui un astfel de suc într-un pahar şi în pahar pui bucăţi de grăsime sau de ficat, după o noapte nu mai găseşti decât sucul. A dizolvat totul.

Cumpărăm din pieţe legume şi fructe. Au aspect frumos, au rezistenţă, nu sunt viermănoase, nu sunt bolnave, dar nu au gust. Sunt suprasaturate cu îngrăşăminte, erbicide, pesticide etc. Toate acestea sunt otrăvuri puternice, care se păstrează în bună parte în produsele respective, pe care le consumăm noi. De la un deceniu la altul, astfel de otrăvuri devin tot mai puternice, pentru a fi eficace. Aşa, bunăoară, gândacul de Colorado era combătut cândva cu DDT. Astăzi, dacă mai prăfuieşti cartofii cu DDT, gândacii vor râde de tine. Alte substanţe chimice mult mai puterice le mai vin de hac. Mai mult, abia de curând s-a stabilit că DDT-ul este substanţă cancerigenă. Aşadar, zeci de ani am consumat această otravă şi ne mai mirăm de ce sunt atâtea cazuri de cancer!

Pământul e intoxicat de substanţe chimice de tot felul. În 1994 mi-am cumpărat o motosapă şi am lucrat pământul, dar n-am mai văzut o râmă. Altădată, pe vremea când eram copil, când săpa tăticu la cazma, râmele erau ca rădăcinile buruienilor. Fără substanţe chimice, pământul nu mai rodeşte. Este secătuit, bolnav, obosit. Apele sunt intoxicate şi ele. Îngrăşămintele, erbicidele şi pesticidele, ca şi alte substanţe chimice de tot felul, se scurg în pământ şi ajung la pânza freatică de adâncime. Asfel, se otrăvesc fântânile, izvoarele, râurile şi toate celelalte. Se evaporă apa de pe pământ şi de pe suprafaţa fluviilor, mărilor şi oceanelor şi ridică spre înălţimi particule minuscule de substanţe chimice. Acestea se întâlnesc acolo cu alte substanţe chimice ridicate odată cu fumul şi cu praful. Revin pe pământ în stropii de ploaie şi ard vegetaţia. Spunem că au fost „ploi acide”. Dumnezeu ştie ce otrăvuri au fost în acele picături de apă şi de pe unde au provenit.

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 284 (16-31 august 2014)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Materialişti şi idealişti. Aceste două cuvinte desemnează mai întâi două sisteme filosofice, care provin din antichitate. Materialiştii îl socotesc drept părinte al lor pe filosoful Aristotel, idealiştii pe filosoful Platon. Materialiştii socoteau că lumea s-a creat printr-o organizare de la sine a materiei; idealiştii socoteau că lumea pe care noi o vedem este o proiectare a lumii adevărate, lumea ideilor. Idealiştii s-au apropiat mult de unele religii, în special de creştinism şi au acceptat că lumea este creaţia lui Dumnezeu. Între cele două curente filosofice au fost întotdeauna dispute şi acestea nu se vor termina cât va fi lumea lume. Nu despre aceste aspecte doream să vă vorbesc.

Aş dori să mă refer la un alt înţeles al celor două cuvinte. Materialiştii sunt oamenii care pun accentul pe materie, pe bunurile materiale, pe plăcerile vieţii pământeşti, în timp ce idealiştii sunt oamenii care îşi dedică viaţa unor principii, învăţături, norme morale şi pun accentul pe viaţa viitoare. Materialiştii mai pot fi numiţi „oameni ai pământului”; idealiştii sunt numiţi şi „oameni ai cerului”. De multe ori, idealiştii sunt luaţi în râs de materialişti, fiind socotiţi „oameni cu capul în nori”, rupţi de realitate. Materialiştii stabilesc copiilor lor un drum în viaţă încă de când aceştia sunt în faşă. Se orientează spre profesiile în care sunt salarii mari, beneficii, relaţii sociale, mărire şi putere. Idealiştii îşi orientează copiii spre profesiile pentru care aceştia manifestă de mici chemare, vocaţie, talent, chiar dacă astfel de profesii sunt marginalizate, prost plătite, dispreţuite. Materialiştii sunt în stare să mituiască profesori ca să le dea copiilor lor note mari, să le asigure trecerea unor examene, să le procure copiilor tot felul de aparate, cât de scumpe, ca aceştia să poată să copieze la teze, la examene; idealiştii insistă ca odraslele lor să muncească, să înveţe, să-şi însuşească temeinic cunoştinţele şi nu ar fi în stare, nici picaţi cu smoală topită, să accepte o notă pe nedrept şi, mai ales, Doamne, fereşte, un examen cumpărat. Materialiştii mituiesc, plătesc în dreapta şi în stânga, apelează la tot felul de pile şi relaţii ca să obţină un loc de muncă mai căldicel pentru copiii lor; idealiştii aşteaptă cu dosarele şi diplomele sub braţ zile în şir la coadă pentru angajare, convinşi fiind că totul se face pe drept, legal, pe baza meritelor obţinute de-a lungul anilor de studii. Te miri cum o gâsculiţă care abia a trecut prin şcoală este angajată într-o firmă centrală, pe când şeful de promoţie, îndopat cu multe-multe cunoştinţe, abia găseşte un post la Cucuieţii din Deal sau la Crăcănaţii din Vale. Materialiştii îşi căsătoresc copiii cu parteneri care, musai, trebuie să aibă zestre cât mai solidă, funcţii cât mai bine plătite, vilă, maşină şi alte asemenea „calităţi”; idealiştii socotesc ca bază a căsniciei dragostea, înţelegerea, cinstea, buna-creştere.

SCRISOARE PASTORALĂ – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 281 (1-15 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Ţară-abator. Scade populaţia, scade! Numărul a coborât sub douăzeci de milioane, iar în urmă cu un sfert de veac se apropia de douăzeci şi trei! Populaţia îmbătrâneşte şi se stinge uşor-uşor. Ici-colea auzi de câte un nou-născut, în timp ce listele morţilor sunt kilometrice. Trec luni de zile şi nu văd o femeie gravidă. Toate sunt siluete, tinere şi frumoase! Rar mai vezi şi câte una bătrână, cu părul alb! Nu! Toate sunt numai sub treizeci de ani, după cum le arată părul, fardurile, portul. Satele, aceste rezervoare de populaţie ale ţării de altădată, sunt tot mai tăcute, tot mai triste sau pe cale de dispariţie. Se închid şcolile din lipsă de copii, nu se mai aud gălăgia şi strigătele de altădată, când până târziu în noapte copiii se jucau. Se pune problema că într-un viitor destul de apropiat fondurile de pensii se vor epuiza, fiindcă numărul cotizanţilor este tot mai mic, în timp ce beneficiarii sunt tot mai mulţi!

Situaţia nu este specifică numai ţării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii şi civilizaţiei lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populaţia locală, europeană, îmbătrâneşte şi se împuţinează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici şi africani o înlocuiesc. După două mii de ani de creştinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe şi mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertăţii şi a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării şi a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, dispariţia ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide uşor-uşor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind „libertăţile” individului.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi anul XIII (2014), nr. 279 (1-15 iunie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Sfinţenia tăcerii. Am ajuns la Mânăstirea Prislop din judeţul Haţeg. Era într-o zi de miercuri, dar şoseaua care ducea acolo de la Haţeg era aglomerată de tot felul de mijloace de transport pasageri: autocare, autobuze, microbuze, autoturisme de tot felul. Cei aproximativ optsprezece kilometri i-am parcurs destul de greu. Cineva, care fusese şi în noiembrie, când se comemorează ziua decesului Părintelui Arsenie Boca, a spus că în zilele acelea circulaţia maşinilor a fost oprită între Haţeg şi Prislop, pentru a nu se bloca drumul. Peste 40.000 de oameni din toate colţurile ţării au parcurs drumul de 18 kilometri, dus-întors. Era un adevărat furnicar revărsat între cele două localităţi. Am ajuns în parcarea mânăstirii. Câteva terase special amenajate formau parcarea, plus alte spaţii destul de mari. Toate erau aproape pline cu maşini. O scurtă uitătură în parcul de maşini şi am putut număra cel puţin cincisprezece judeţe din care erau autovehicule prezente acolo, fără a le mai socoti pe cele cu numere străine.

Mânăstirea Prislop este una din cele trei ctitorii ale Sfântului Nicodim de la Tismana, fiind construită între anii 1399-1405. Se ştie că Sfântul Nicodim a construit Mânăstirile Vodiţa, Tismana şi Prislopul. Actuala biserică a mânăstirii este renovată, dar neterminată. Este de o simplitate dezarmantă. Câteva clădiri în apropiere te fac să crezi că sunt şi vieţuitori pe acolo. Nu am văzut decât două-trei maici la chioşcurile unde se vindeau iconiţe, cărticele, tot felul de suveniruri religioase. În schimb, toată incinta mânăstirii şi biserica erau ticsite de lume, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. După ce-şi trăgeau sufletul spunând o rugăciune la biserică sau dând un pomelnic, şirul de pelerini lua în piept suişul muntelui către o destinaţie de toţi ştiută: mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Într-un luminiş străjuit de brazi şi fagi se adăposteşte un cimitir de 20-30 de morminte ale vieţuitorilor mânăstirii. Majoritatea sunt morminte de maici. Câte un mormânt bine îngrijit, însemnat cu câte o cruce de lemn, pe care sunt sculptate numele şi anii naşterii şi ai morţii. În partea cea mai înaltă a cimitirului se află un alt mormânt, al Părintelui Arsenie. Nu se deosebeşte prea mult de celelalte. Crucea este tot de lemn, parcă sculptată de aceeaşi mână, numai că este şlefuită de nenumăratele sărutări, atingeri şi mângâieri de fiecare zi ale pelerinilor. Se mai deosebeşte de celelalte morminte prin miile de flori de crin alb, aşezate de jur-împrejur ca un zid protector, prin grămezile de flori aduse de pelerini, pe care două maici se tot chinuie să le aşeze mai departe, ca să nu încurce locul. Deşi era zi de miercuri, adică la jumătatea săptămânii, într-un sezon în care ploile nu mai contenesc de câteva săptămâni, grupul nostru a trebuit să aştepte mai bine de o oră şi jumătate până a ajuns la mormântul Părintelui Arsenie. Era o linişte de mormânt, deşi era mulţime de lume. Fiecare îşi frământa gândurile, îşi rostea rugăciunile, îşi însăila speranţele, îşi ştergea lacrimile. Mulţi, foarte mulţi, plângeau şi udau cu lacrimi crucea mormântului. Poate nici la mormintele celor din familiile lor nu făceau aşa. Acolo era durerea iubirii, dincoace era durerea speranţei. Unii erau veniţi acolo pentru prima dată, alţii mai veniseră de multe ori. Toţi povesteau că ceva s-a schimbat în viaţa lor după un asemenea pelerinaj, că au simţit că le-a fost de folos „întâlnirea” cu „sfântul”.

Aşteptând la rând, alături de ceilalţi pelerini, mă gândeam câte monumente funerare sunt prin cimitirele noastre! Numai în Belu dacă te duci, vei vedea că sunt cavouri şi sculpturi care costă o avere. Se duce lume şi acolo, dar să admire operele de artă, să vorbească despre unul, despre altul dintre cei îngropaţi acolo, fie că e vorba de un scriitor, poet, artist, om politic sau de stat. Poate cineva din familiile acestora mai plânge lângă câte un mormânt, fiindcă-i leagă legături de sânge, ani din viaţă petrecuţi alături. Nimeni nu se duce la acele morminte să se roage, să-şi pună vreo speranţă în ajutorul celor de sub criptă! Părintele Arsenie a trăit în perioada 1910-1989. Pe vremea lui au fost patriarhi mari, precum Miron Cristea (patriarh, prim-ministru, locţiitor regal), Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaş; au fost regi, preşedinţi, miniştri; au fost mari mitropoliţi, profesori universitari la facultăţile de teologie, înalţi funcţionari eparhiali, oameni politici şi demnitari de stat. La mormântul nici unuia dintre aceştia nu se face pelerinaj şi poporul nu se roagă lui Dumnezeu, aşa cum se roagă la mormântul Părintelui Arsenie Boca!

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi Anul XIII (2014), nr. 276 (16-30 aprilie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

Procesul politic (I). Cei mai în vârstă dintre Dvs. ştiţi bine ce au însemnat procesele politice în viaţa societăţii româneşti în general şi în viaţa multora dintre cei ce mai sunt printre noi sau a celor ce ne-au părăsit de mult. Floarea intelectualităţii româneşti a pierit în închisori în urma unor procese politice, adevărate mascarade. Politicieni români de carieră, cu care s-ar fi mândrit multe naţiuni ale lumii, au fost condamnaţi la moarte, la muncă silnică pe viaţă, la zeci de ani de temniţă grea, în urma unor procese politice. Ţărani înstăriţi din satele româneşti, care, prin vrednicia lor, strânseseră o brumă de avere, au fost victimele unor procese politice, în urma cărora au înfundat puşcăriile pentru mulţi ani. La un proces politic erau căutate mai întâi victimele, adică oamenii care trebuiau condamnaţi. Vina lor era aceea că nu se încadrau directivelor politice, aveau păreri şi poziţii diferite faţă de ale stăpânirii, protestau faţă de abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de către funcţionarii statului sau ai partidului aflat la putere. Procesul politic era instrumentul cu aparenţă legală, prin care puterea scotea din scenă pe toţi adversarii săi.

Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, S-a întrupat şi a acceptat să primească toată suferinţa crucificării fiindcă avea misiunea de a se aduce pe Sine jertfă nevinovată pentru reabilitarea neamului omenesc, pentru împăcarea lui Dumnezeu cu Omul. Felul cum a decurs judecarea şi condamnarea Lui a fost un adevărat proces politic şi vom vedea de ce în cele de mai jos.