Doar un surâs…

de Irina Lucia MIHALCA

 Doar un surâs
 spre cineva ascuns în tine
 şi spre tăcerea urcată treptat în noi,
 spre acel copil pe care
 îl port peste tot,
 spre uimirea sângelui tău,
 un surâs pentru ochii plânşi
 şi zâmbetul de nuanţele cerului,
 un surâs către marea regăsire, 

Strigătul

de Irina Lucia MIHALCA

 În cădere,
 cu braţele întinse 
 spre cerul liber, în flăcări,
 un copac
 îşi strigă departe, 
 puternic, sfâşietor, durerea.

Un călător

de Irina Lucia MIHALCA

Ajungi şi pleci, trimis de soartă
în necunoscut.
În clipa despărţirii, amurgul se stinge lin,
stelele stau să cadă.
Înstrăinat, sub soarele fierbinte,
totul se pierde,
năluci, năluci,
aluviuni de gânduri,
rătăcitor, te lupţi cu vântul,
cu nisipul
şi nemărginirea.

Refugiu în lumina unui zâmbet

de Irina Lucia MIHALCA

Copilul de aur e-n tine, e-n noi,
mereu te priveşte, surâde.
Chiar dacă valurile trec,
priveşte-i zâmbetul poznaş.

Întoarce-te, găseşte-i calea,
deschide-ţi inima,
ascultă-i tainica şoaptă,
lumină caldă,
candelă vie,
nestinsă de niciun vârtej!

Răspunsul

de Irina Lucia MIHALCA

 Încă strivită de sărutul tău, 
 pasiunea îşi continuă curgerea, 
 sub luna în descreştere
 nu-şi poate opri răsuflarea,
 distanţa dintre noi respiră prin mine,
 uşor deschid zorii unei noi zile, 
 în răsucirea tăcerii te strig,
 întreb unde eşti, 
 în reflexia apei străvezii a oglinzii apari,
 nedumerită te privesc,
 îmi faci semn cu mâna:
 – Cred că sunt aici şi acolo,

Un nufăr înflorit petală cu petală

de Irina Lucia MIHALCA

 Ştii ce-mi faci, dragul meu? 
 Întorcându-ne spre adevărul lăuntric,
 mă faci dependentă de bucăţica noastră de cer, 
 de-albastrul lui infinit, de visul din noi
 din cea mai înaltă octavă-a iubirii.
 Suntem senzorii propriilor trăiri
 transmise-n eter marelui Univers.
 În fiecare clipă simţirile noastre, căutările
 şi-mplinirile noastre sunt transmise
 acolo unde trebuie să ajungă.
 Tu eşti, acum, muntele meu! 

Priveşte cu înţelegere totul în jur…

de Irina Lucia MIHALCA

Priveşte cu înţelegere totul în jur!
Mult prea târziu ne va fi să ocolim
stâncile ce ne-au epuizat zborul
trezit de clopoţeii câmpului nostru.

Priveşte cu uimire
pescăruşii ce plutesc deasupra mării,
precipitându-se spre următorul salt.

Mult mai mult va ploua când
ne vom acoperi gândurile
din ochii păsării Phoenix, oarbe de iubire.

Scara cerului

de Irina Lucia MIHALCA

– Doamne, ca un pământ sec
şi neudat de-atâta vreme te doresc!
 Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,
baţi mereu în inima mea,
oriunde aş fugi,
în tine rămân, acolo m-ai zidit!
 Amintirile tale înoată înapoi,
pergamentul lor arde în interior,
 focul pasiunii nu se clatină,
 ai ritmul cuvintelor,
 în camera mea, încuietorile sunt sacre,
 tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!

Te-am găsit, te-am regăsit şi te mai vreau

de Irina Lucia MIHALCA

Te privesc şi mor în fiecare clipă,
mă vei ucide prin cuvinte răscolitoare,
asta simţi acum,
în călătoria spre nicăieri mergi singur,
înţelegi, nu poate fi altfel în căutările tale,
te-ai zdrobit în tine,
n-ai simţit ce era acolo,
mereu ai mers înspre ceva,
de nu mă întâlneai căutai, încă, himere.
– Dacă nu am trăit o emoţie cândva,
o trăiesc acum, o tot căutam undeva.
Când treci de-o vamă, 

Priveşte marea întâmplare…

de Irina Lucia MIHALCA

Priveşte marea întâmplare –
petrecerea unui om pe pământ!
Este pragul pe care păşeşti
pe urmele paşilor tăi, cândva ştiuţi!

 

Înţeleg maturitatea
ca un fruct zemos şi aromat:
„– Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău!”
– mi-ai spus cândva.
Stelele când le priveşti nu au colţuri,
doar puncte intens luminoase
ce pulsează vraja, iubirea, misterul!