În mod normal și cinstit, Ungaria ar trebui să mulțumească public României și Armatei Române

de prof. univ. dr. Nicolae IUGA

În prima parte a anului 1919, țara vecină Ungaria a cunoscut din experiență proprie pericolul bolșevizării. Un aventurier periculos, Béla Kun, a încercat și a reușit pentru aproximativ o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică” Sovietică.

prof. Nicolae Iuga

Acest Béla Kun, pe numele său de familie inițial Cohen, s-a născut în Ardeal, după cunoscutul istoric militar Aurel Vaida, la Nimigea, jud. Bistrița-Năsăud[1], după alții la Cehu Silvaniei, pe 20 februarie 1886. A urmat Liceul la Gherla și mai apoi Dreptul la Cluj. Înainte de Primul Război Mondial a făcut în Cluj jurnalism și politică în cadrul Partidului Social-Democrat. Având probleme cu Justiția, la izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează voluntar și pleacă pe front. Luptă pe frontul din Galiția și, în vara anului 1916, cade prizonier la ruși. În lagărul de la Tomsk este recrutat de către agenții bolșevici. Este adus la Moscova, unde este însărcinat cu extinderea revoluției bolșevice în Ungaria, în consecință, Lenin personal îi pune la dispoziție importante sume de bani și îl trimite în Ungaria.

In memoriam: VASILE BLIDARU

de prof. Traian RUS

Pentru codreni, şi nu numai pentru ei, ziua de 14 decembrie nu trebuie să treacă neobservată. Este data naşterii vestitului luptător

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

pentru dreptate socială Vasile Blidaru (1911-1958), personalitate istorică încă vie în memoria orală a generaţiilor vârstnice din Ţara Codrului. Pentru cei tineri, atât de lipsiţi de modele adevărate, viaţa şi activitatea acestui personaj de legendă trebuie mereu evocată. Pentru mine, preocupat toată viaţa de cercetarea trecutului istoric al acestui colţ de Ţară, este o datorie de onoare.

Cine a fost Vasile Blidaru, ce l-a mânat pe el în luptă şi prin ce fapte şi-a câştigat dreptul de a fi consemnat în istoria neamului nostru?

S-a născut la 14 decembrie 1911, în localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului, tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937 s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949-1958 şi în toţi anii următori. În anii 1941-1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un ţintaş care nu greşea niciodată. Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu. Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor.

SĂ NU UIŢI!

de Milian OROS

Aproape că nu-l mai recunoşteam pe bărbatul din faţa mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Faţa nebărbierită şi palidă şi ochii pierduţi în găvanele vineţii şi adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveştile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă şi adus de spate, îi susţinea cu greutate braţele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup şi încleiate după aceea la nimereală. M-a privit şi el o vreme, ca şi când s-ar fi mirat că mă aflam acolo, apoi a întins braţul drept şi m-a mângâiat pe creştet preţ de câteva clipe, după care şi-a întors capul şi a rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenţi. Gestul lui părintesc mi-a adus aminte însă cum mă ţinuse cândva pe genunchii lui de zeci, poate şi sute de ori, încântându-mi copilăria cu basmele şi poveştile lui…

– „Bade Mikloş, spune-mi o poveste pe care nu mi-ai mai spus-o niciodată!”, îl rugam eu căutându-i privirea, care atunci era limpede şi curată. El zâmbea înţelegător şi, scormonindu-şi prin minte, ca printr-un cufăr vechi plin de comori, începea: „A fost odată ca niciodată, a fost, a fost, a fost…”… „Bine cu atâta „a fost, a fost”… Ce a fost?”, încercam eu nerăbdător să-l fac să povestească odată. Uneori îl prindeam cu „ocaua mică”, căci povestea pe care o începea mi-o mai spusese cândva, chiar dacă încerca s-o mai înflorească pe ici şi colo… Atunci, drept compensare, îmi povestea frânturi din viaţa lui şi, de multe ori, frânturile acelea aveau farmecul basmelor cărora atât de frumos ştia să le dea viaţă. Dacă nu intervenea mama ori tata, scoţându-l cu greu din „mâinile mele”, eram în stare să-l ascult ore în şir.