George Călinescu – o personalitate fascinantă a literaturii române

02/12/2016

de Ion PODOSU

george-calinescu

George- Călinescu

A scrie despre George Călinescu mi se pare a fi un gest de-a dreptul temerar, căci personalitatea sa polivalentă, ieşită din comun, te fascinează şi te inhibă în acelaşi timp. Şi totuşi, ne asumăm acest risc de-a aduce modestul nostru omagiu celui ce a dat culturii naţionale o operă unică şi neegalată până acum – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

Gheorghe (George) Călinescu s-a născut la Bucureşti pe 19 iunie 1899, ca fiu al Mariei Vişan, fiind înfiat de la opt ani de către familia Călinescu din Iaşi. Şcoala primară o începe în acest oraş, continuată cu studii secundare şi universitare la Bucureşti, fiind licenţiat al Facultăţii de Litere în 1923. Din acest an şi până în 1928 urmează studii de specializare la Şcoala Română din Roma. Călinescu îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre manuscrisul eminescian „Avatarurile faraonului Tla”, în 1936. Citește restul acestei intrări »


ION VINEA – Un prinț al poeziei

09/11/2016

de Ion PODOSU

ion-vinea

Ion Vinea

Anul 1895 este considerat în cultura noastră – şi îndeosebi în literatură – ca „anul poeziei”, deoarece se năşteau atunci, în ordine cronologică, trei dintre cei mai mari poeţi români: Ion Barbu (19 martie), Ion Vinea (17 aprilie) şi Lucian Blaga (9 mai), personalităţi care, prin originalitatea operelor lor, au marcat substanţial şi definitoriu fenomenul liric de la noi.

Deşi mai puţin cunoscut şi, în unele medii, poate chiar deloc, Ion Vinea este o personalitate singulară, ale cărei valenţe creatoare s-au manifestat în cele mai variate domenii ale producţiei literare: poezie, proză, eseistică, publicistică şi traduceri. Prin trăsăturile specifice ale personalităţii sale, dar şi prin caracteristicile creaţiei, Vinea reuşeşte să şteargă graniţele dintre „arta şi viaţa sa”, după cum îl înfăţişează Mircea Vaida în „Studiul introductiv” la prima ediţie de opere, publicată la Editura Dacia, din 1971: „Tip alergic, de o ciudată sensibilitate pentru sunete, nuanţe şi parfumuri, Citește restul acestei intrări »


ALEXANDRU IVASIUC – un prinţ al ideii

23/10/2016

de Ion PODOSU

alexandru-ivasiuc

Alexandru Ivasiuc

Afirmaţia noastră, ca şi a celorlalţi cititori asidui şi avizaţi ai cărţilor imprimate pe bandă magnetică, privind activitatea competentă şi responsabilă a studioului de înregistrări a dobândit un nou şi peremptoriu argument prin recenta imprimare a romanului „Racul” (apărut la Editura Albatros, în 1976) şi a volumului de povestiri „Corn de vânătoare” (Editura Dacia, 1972), semnate de Alexandru Ivasiuc, precum şi a articolelor despre scriitor, publicate în volumul „Nouă pentru eternitate”, dedicat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti celor dispăruţi în tragicul seism din 4 martie 1977. Precizând că sunt incluse şi numeroase mărturisiri ale lui Al. Ivasiuc, referitoare mai ales la concepţia sa artistică, este remarcabil faptul că avem la dispoziţie cea mai însemnată parte a operei beletristice, anul trecut imprimându-se romanul „Interval” şi tipărindu-se în braille „Cunoaştere de noapte”. Citește restul acestei intrări »


Erată la o gafă

01/04/2015

de Angela-Monica JUCAN

Octavian GogaCând Regina Elisabeta a împlinit 70 de ani, Octavian Goga a găsit de cuviinţă să-i dedice o poezie – E sărbătoarea bătrâneţii – şi a publicat-o în „Luceafărul”, XII, 24, 16 dec. v. 1913, pe prima pagină. Din câte ştim, Goga i-a şi citit reginei poezia, la recepţie.

Ar fi util de ştiut, pentru orice bărbat, ce impresie poate să facă unei femei (în sinea ei) care a trecut de 29 de ani (fie ea şi ajunsă la 100 de ani) un titlu ca acesta, cu atât mai mult cu cât, după ce începe primul vers (ca întărire…) cu aceleaşi cuvinte, inspiratul poet nu mai termină cu povestea firelor cărunte, cu aluzii la zăpada vremii care i-a nins reginei fruntea, mai evocă şi părul ei bălai de „odată”, spre a sublinia şi mai tare actualul argint […] din plete şi mai pomeneşte şi pragul bătrâneţii. Apare, astfel, ca un gest chiar drăguţ faptul că, la cei 32 de ani ai lui, poetul îi cere permisiunea, în numele tuturor ardelenilor, să fie numită de ei (numai) mamă. Putea fi mai rău.

După 1913, Goga a scos volumul de versuri Cântece fără ţară din 1916 şi volumele selective şi antologice Poezii alese, editat în 1915 şi Poezii, din 1924, în care n-a inclus această poezie. Ea a fost însă cuprinsă în volumul Din larg, editat de Veturia Goga la un an după moartea poetului. Se vede că Veturiei nu i-a plăcut cum e intitulată poezia, căci versurile apar acum sub titlul (care va rămâne definitiv) Regina Elisabeta la 70 de ani. Într-adevăr, sună ceva mai bine. Dar nu asupra lipsei de delicateţe a lui Goga, în omagiul său, vrem să atragem în mod special atenţia. Citește restul acestei intrări »


Petre Dulfu – acuzat de… plagiat

26/03/2015

de Vasile GAFTONE

În vara anului 1911, când Petre Dulfu se bucura de un imens

Petre Dulfu

Petre Dulfu

prestigiu scriitoricesc, când era în floarea vârstei – 55 de ani – şi al unui inepuizabil izvor „poporan” de creaţie originală şi de preţuit traducător, încoronat cu trei premii ale Academiei Române, el era acuzat de plagiat!

Ziarul „Românul” din Arad (nr. 132/17-30 iunie 1911) publica, în pag. 6, o ştire sub titlul incitant: Ucenicul „zilelor noastre”, în care între altele, se scria:

„Cineva saltă de bucurie că l-a prins pe „Românul” în flagrant cu un plagiat, săvârşit de colaboratorul nostru Petre Dulfu.

Iar vina plagiatului afirmativ, cui altuia putea să i se arunce în cârcă, decât numai directorului nostru, d-lui Vasile Goldiş?!

Să analizăm situaţia. Pretinsul plagiat e al d-lui Petre Dulfu, iar vina e a d-lui Goldiş. Iar logica unei întruchipări de vorbe în felul acestora, nu poate fi decât al… cui?

Desigur, al celui care a „descoperit” plagiatul şi s-a făcut „judecător atât de drept (?) în chestiuni de morală în literatură”, care, în petiţia către redacţie, afirma că e „un preot bătrân” şi iscălea „Petru Popa din Oşorhei (Bihor)”.

Petre Dulfu află despre această acuzaţie mai târziu, trimiţând din Bucureşti, „Românului” din Arad, o scrisoare, publicată integral în nr. 142/1911 sub titlul „PLAGIATUL”. Citește restul acestei intrări »


Vocea Poloniei în Europa

06/02/2015

de Antoaneta TURDA

Antoaneta TurdaA vorbi despre cel de-al şaselea continent mondial ca întindere, Europa, cea despre a cărei denumire nu ştim nici azi ce origini are, înseamnă a ne gândi în primul rând la faptul că, deşi are doar aproximativ 10,5 milioane km2, ea a fost punctul de plecare, mai ales după secolul al XVII-lea al civilizaţiei din noile continente descoperite: cele două Americi şi ulterior Australia şi Africa, naţiunile europene întărindu-şi astfel rolul predominant în politica mondială, în special după începutul colonialismului, control care cunoaşte diverse forme şi în zilele noastre, această politică ducând, inevitabil, dincolo de explorarea noilor teritorii, la modificarea, la intervale relativ scurte de timp, a graniţelor Europei. Dacă ne-am pune întrebarea de unde vine puterea spirituală, în primul rând, a acestui continent, poate că ar trebui să căutăm un posibil răspuns în mitologia Greciei antice, pentru că aici Europa a fost considerată prinţesa feniciană pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un alb strălucitor, ducând-o pe insula Creta, unde a dat naştere lui Minos, Rhadamanthus şi Sarpedon. Beneficiind, aşadar, chiar de la începuturile sale, pe un spaţiu mai degrabă restrâns, de aceea forţă pornită parcă din adâncurile sale, Europa şi-a arătat, de-a lungul timpului, aceea faţă strălucitoare care a degajat lumină şi frumuseţe din marile sale oraşe: Paris, Roma, Madrid, Londra, Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti sau Moscova, aspectul ei balcanic, specific unei anumite zone geografice, de periferie, fiind relativ puţin cunoscut, aceasta determinindu-mă să mă opresc mai mult asupra sa, întrucât el vizează şi aspectul istoric. Mă refer aici în special la Imperiile care au dominat geografic şi spiritual Europa: Ţarist, Austro-Ungar şi Otoman, toate destrămate în 1918, imperii în care erau două moduri total diferite de trai: unul prosper, specific centrului, iar celălalt incomparabil mai sărac, predominant în teritoriile periferice ale imperiului. Acest din urmă aspect, al periferiei geografice şi spirituale actuale europene, este bine reprezentat de scriitorul polonez contemporan Andrzej Stasiuk (n. 1960 la Varşovia) care, în volumul Călătorind spre Babadag, Citește restul acestei intrări »


Grădinile cultivatorilor de spirit – 5

14/08/2013

Anna de Noailles

de Mirel GIURGIU
Kehl – Germania

Anne de NoaillesO mărturie peremptorie a inspiraţiei de moment, sau de lungă durată, dacă vreţi, după cum cere o împrejurare sau alta, ne aduce peste timp Anna de Noailles, poeta care a îmbogăţit literele franceze cu o operă intrată în patrimoniul clasic al literaturii ţării Hexagonului.

La începutul secolului al XX-lea, această femeie extraordinară apărea des pe scena literară a Parisului care cunoştea la acea epocă numele unor Guillaume Apollinaire, Marcel Proust, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, aflaţi adesea în compania atâtor apropiaţi ai muzelor şi ai miticului Orfeu.

Să menţionăm, în treacăt, că Anna era fiica prinţului român Grigore Brâncoveanu, mlădiţă din neamul Brâncovenilor, descendenţi din Vodă Constantin Brâncoveanu… După mamă (Raluka Musurus), Anna avea origine greacă şi cretană, genealogie care afirmă printre ascendenţi mai mulţi poeţi şi câţiva erudiţi, între care posteritatea reţine numele iluministului Marc Musurus, amic bun de-al lui Erasmus din Rotterdam… Citește restul acestei intrări »