Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (V)

10/09/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

A vorbi despre nobilimea română, care şi-a păstrat identitatea etnică românească şi de la primirea diplomei de înnobilare din secolele vechi până la noi, este şi o spargere a unui clişeu adânc înrădăcinat în conştiinţa publică, acela că românii au fost în istorie toţi, dar absolut toţi, numai şerbi la nobilimea ungară. Acest clişeu a fost mereu cultivat, mai ales în perioada comunistă, când etalarea exploatării omului de către om în trecut era la mare cinste, era însăşi fundamentul ideologiei „construirii noii societăţi a proletariatului”. Istoria trebuie văzută, însă, cu nuanţe, aşa cum a fost. De aceea ne bucurăm că a existat şi o lume liberă românească, de ţărani liberi, neaserviţi. Se sparge astfel şi clişeul că nobilii români, în totalitate, au trebuit să treacă la altă religie după înnobilare, şi s-au maghiarizat. S-a folosit şi aici exemplul câtorva nobili, din zona Haţegului şi Maramureşului, înnobilaţi în secolul al XV-lea mai ales, care, într-adevăr, s-au maghiarizat în timp, precum cei din familia Cândea, care au devenit Kendeffi, Chindriş, care au devenit Kenderesi, Drag, care au devenit Dragffi etc. Dar acestea sunt cazuri izolate faţă de mulţimea românilor înnobilaţi care nu şi-au lepădat neamul, tradiţiile şi credinţa. Am văzut, în Ţara Lăpuşului, vom vedea şi în Ţara Chioarului, cum români înnobilaţi în secolele XVI-XVII traversează secolele până la noi cu prenume curat româneşti: Urs, Lup, Ionuţ, Todor, Iuon, Vasilia, Petre, Niculai, Ştefan, Gavrilă, Irimia, Costan, Alexa, Simion, Iacob, Gligor, Macovei, Toma, Chifor, Tănasie, Ilie, Ilisie, Dumitru, Nistor, Ignat, Maftei, Marcu, George, Filip, etc.

Să urmărim, în continuare, fenomenul înnobilării unor români din Ţara Lăpuşului.  Citește restul acestei intrări »


Generalul Traian Doda. Românul care „privea cauza naţională ca o chestiune de onoare personală”.

29/07/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

Traian Doda
(29 iulie 1822 – 4/16 iulie 1895)

Una dintre personalităţile de seamă ale vieţii şi luptei noastre naţionale din Transilvania, din secolul al XIX-lea, a fost şi generalul de brigadă din armata imperială austriacă Traian Doda.

S-a născut în localitatea Prilipeţ, din Banat, azi jud. Caraş-Severin, la 29 iulie 1822. A absolvit şcoala  militară de regiment (regimentul grăniceresc român) din Caransebeş, în 1841, apoi, calităţile şi capacitatea l-au recomandat să-şi completeze studiile la Academia Militară din Wiener-Neustadt, în Austria.

Ca sublocotenent, activează Citește restul acestei intrări »


IN MEMORIAM – Vasile LECHINȚAN

12/07/2021

Vasile Lechințan

(21 ianuarie 1949, Silvașu de Câmpie – 09 iulie 2021, Cluj-Napoca)

Sunt oameni pe care este de ajuns să-i întâlnești de două-trei ori în viață pentru a ști că sunt atinși de lumina divină, la rândul lor atingând, ocupând în sufletul celui cu care se întâlnește, un loc luminos ce va rămâne peste timp doar al lor.

Dincolo de elita intelectuală din care fac parte, oamenii aceștia se deosebesc din mulțime prin: simplitate, modestie, generozitate, dragostea față de aproapele, oricine ar fi el! Sunt oameni lipsiți de orgolii cărora nu le este teamă să coboare din funcții, să aprecieze, să încurajeze, să încredințeze, să crediteze acolo unde simt că este cazul. Sunt oameni care-și văd de lungul sufletului, sacrificându-se zi de zi pe altarul misiunii nobile ce le-a fost încredințată, convinși fiind că rostul lor în lume este de a lăsa în urmă o zestre intelectuală de mare folos generațiilor viitoare. În acest caz, aceea de a cerceta istoria neamului românesc, cu precădere pe cea din spațiul nostru transilvan, apoi de a scoate în lumina scrisului adevăruri istorice care nu pot fi contestate. În liniște, fără a face valuri, cu demnitate Citește restul acestei intrări »


O listă a celor mai iubite cuvinte ale limbii şi culturii române (II)

12/06/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Ca o pecingine s-au întins în oraşele noastre absolut aproape numai denumiri străine de firme, limba română fiind evacuată fără milă şi fără menajamente, fenomenul nefiind stopat nici de primării, nici de conducătorii politici, nici de Parlamentul României, cu atât mai puţin de bietul popor român aflat sub vremi. La Cluj, de exemplu, de ce nu se putea trata cu demolatorii şi apoi cu constructorii clădirilor de pe terenul fostei fabrici de tricotaje „Someşul”, de pe actualul bulevard 21 Decembrie 1989, că se permite contractul, cu o condiţie: zona să se denumească Complexul de clădiri „Someşul”, şi în cadrul acestuia putând funcţiona şi alte firme străine. Era un semn de respect faţă de limba română, faţă de un toponim românesc binecunoscut al Clujului timp de o jumătate de secol, faţă de populaţia Clujului. Şi tot astfel „Complexul de clădiri Ursus”, „Complexul de clădiri Flacăra”, „Complexul de clădiri Feleacul” etc.

De aceea ne este dragă şi mai mult, în aceşti ani tulburi, limba noastră cea română, urgisită şi uitată de cei care tratează cu sume modeste averile publice mari ale României, îngropând şi limba română.

Un alt set mirific al cuvintelor dragi ale limbii şi culturii noastre este Citește restul acestei intrări »


Diplomaţia minunată a florilor

08/05/2021

de Vasile LECHINȚAN

Jurnal din anii ciumei Covid 19

Am fost astăzi la Grădina Botanică, cel mai frumos şi mai mângâietor sufleteşte centru al Clujului, cu feeria lui de flori multicolor înflorite, momentan fiind paradisul lalelelor. Cele de pe „platoul Florian Porcius” – aşa îl numesc eu ad-hoc, pentru că acolo e statuia marelui botanist de origine năsăudeană – sunt pe deplin înflorite acum, urmează să se deschidă multe şi de la marginea aleii de la intrare, de o parte şi de alta, spre statuia „Domnului Florilor Clujene”, Citește restul acestei intrări »


O listă a celor mai iubite cuvinte ale limbii şi culturii române (I)

05/05/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Nu ştiu să fi riscat cineva până acum să schiţeze o astfel de listă, care pare imposibilă la prima vedere, cu eventuale capcane, nu dintr-o opţiune sau alta, ci mai ales prin inevitabile omisiuni datorate caracterului ad-hoc al demersului. Eu îl consider de altfel foarte necesar astăzi, într-o lume bulversată şi cotropită moral şi spiritual.

În primul rând clasez pe primul loc cuvintele: mamă, tată, surori, fraţi, nepoţi, bunici, străbunici, moşi, strămoşi, cărora li se adaugă minunatul cuvânt familie. Aşa am răzbit noi, românii, prin milenii, Citește restul acestei intrări »


Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (II)

01/05/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Planul cetăţii Chioarului, într-o gravură veche, de secol XVII-începutul sec. XVIII

Într-un plan al cetăţii Chioarului din secolul XVII- începutul secolului XVIII (vezi foto) apare schiţată şi o viaţă animată, cu oameni înarmaţi care se duc sau vin la/dinspre cetate, în interiorul şi în afara zidurilor, pe jos, călări, cu căruţă, singuri sau în grup, alţii păzesc oi, sau probabil le mână undeva, atmosfera este romantică şi ne inspiră dorul de viaţa românilor chioreni la acea cetate care au slujit-o ei din Evul Mediu timpuriu până la 1718, când a fost distrusă. Ne inspiră dor de romantismul zidurilor vechi, de drumurile pitoreşti înalte până acolo, de spectaculosul defileu al apei Lăpuşului ce oglindea norii, cerul albastru şi cetatea, de acei strămoşi străjeri pe metereze, de viaţa lor cuprinsă între cetate şi casa dintr-un sat al domeniului, mai apropiat sau mai depărtat.

Să urmărim, în continuare, pe sate chiorene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice, a toponimelor româneşti, culese de Kádár József din documente din secolele XVIII-XIX.

Ciocmani (azi com. Băbeni, SJ)  Citește restul acestei intrări »


Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (I)

14/04/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Ţara Chioarului continuă spre vest pe Ţara Lăpuşului, având la nord Maramureşul şi la sud şi vest Sălajul, fiind denumită astfel după cetatea Chioarului de altădată, situată pe malul râului Lăpuş. A fost, în trecutul istoric, o „ţară” românească cu o individualitate distinctă prin frumuseţea geografică şi etnografică, prin nobilimea românească liberă chioreană, prin faptul că regele Ungariei Ludovic I (1326-1382, rege al Ungariei între 1342-1382 şi al Poloniei între 1370-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou, a donat Chioarul, cetatea şi satele aparţinătoare, în 1367 voievodului român Drag şi în 1378 voievozilor români Balc şi Drag din Maramureş, care aveau atunci o mare autoritate politică în zonă. În 1566, este atestat faptul că Țara Chioarului era împărţită în voievodate româneşti. O parte din localităţile Ţării Chioarului de altădată sunt azi în judeţul Sălaj şi o parte în judeţul Maramureş. Partea care era în fostul judeţ Solnoc-Dăbâca face obiectul cercetării de faţă, deoarece aceste localităţi sunt trecute în lucrarea lui Kádár József intitulată Szolnok-Dobokavármegye monographiája [Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca], volumele I–VII, apărute la Dej în 1900–1901.

Să urmărim, pe sate chiorene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice, a toponimelor româneşti, culese de Kádár József din documente din secolele XVIII-XIX.

Băbeni (azi comună, SJ)

1722: Ruptura, Coasta lui (Kosztaluj), Balta, Firnatic (Firnatik), Balna, Răstoaca (Resztoka), Glodului (Gloduluj), Citește restul acestei intrări »


Colonelul David Urs de Margina (1816-1897). Un luptător pentru drepturile neamului său

12/04/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

David Urs de Margina
(1 aprilie 1816 – 10 septembrie 1897)

Dacă la Năsăud era sediul Regimentului al II-lea Românesc de Graniţă, la Orlat, lângă Sibiu, era sediul Regimentului I Românesc de Graniţă, regimente înfiinţate în Transilvania de Imperiul Austriac în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Într-o familie de grăniceri din Regimentul I românesc s-a născut în 1816, în Margina (azi Mărgineni), districtul Făgăraşului, viitorul ofiţer superior şi baron al Imperiului David Urs de Margina. Citește restul acestei intrări »


Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (II)

23/03/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Statutul de ţară românească demnă pe care o avea prin secole Ţara Lăpuşului era dată, desigur, şi de acei români liberi, înnobilaţi mai ales în secolul frământat al XVII-lea transilvan. Principii Transilvaniei nu aveau cum să nu răsplătească mai cu seamă pe puşcaşii lor ce apărau cetăţile Gherlei, Dejului, Chioarului, sau participau la războaie şi la expediţii militare, dând dovadă de curaj şi de fidelitate faţă de ţară şi faţă de principi. Să ne imaginăm astfel pe un mic nobil român (un fel de chiabur, cum i se zicea unui ţăran mai bogat până la colectivizare), scoţându-şi din ladă hainele cele bune şi banii, înarmându-se cu arcul cu săgeţi şi puşca, luându-şi rămas bun de la soţie, copii, mamă, bunică, îndreptându-se cu sluga sa, tot înarmată, spre tabăra militară şi de acolo la război, sau la expediţii militare în Ţara Românească, în Polonia şi în alte locuri îndepărtate. Aceasta era datoria nobililor de atunci, inclusiv şi a celor lăpuşeni. Sigur că majoritatea ţăranilor erau iobagi şi în Ţara Lăpuşului, la marea nobilime maghiară. Dar ei aveau în nobilimea românească mereu o raportare de viaţă liberă, neaservită, şi astfel căutau mulţi să iasă din această stare de aserviţi şi fenomenul înnobilării este presărat pe tot întinsul secolului al XVII-lea mai ales. Să trecem în revistă câteva familii de nobili români, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică.

Baba, com. Coroieni

1405: Prima atestare documentară; se presupune că acest sat românesc a fost întemeiat de un cneaz – afirmă Kadar Jozsef.

1553: Aparţine de cetatea Ciceului; voievod era Ioan Maxin şi cneaz Todor.

1590, înainte de -: Principele Sigismund Bathory donează Baba lui Petru Maxin din Drăghia.

Băiuţ, comună  Citește restul acestei intrări »