Diplomaţia minunată a florilor

08/05/2021

de Vasile LECHINȚAN

Jurnal din anii ciumei Covid 19

Am fost astăzi la Grădina Botanică, cel mai frumos şi mai mângâietor sufleteşte centru al Clujului, cu feeria lui de flori multicolor înflorite, momentan fiind paradisul lalelelor. Cele de pe „platoul Florian Porcius” – aşa îl numesc eu ad-hoc, pentru că acolo e statuia marelui botanist de origine năsăudeană – sunt pe deplin înflorite acum, urmează să se deschidă multe şi de la marginea aleii de la intrare, de o parte şi de alta, spre statuia „Domnului Florilor Clujene”, Citește restul acestei intrări »


O listă a celor mai iubite cuvinte ale limbii şi culturii române (I)

05/05/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Nu ştiu să fi riscat cineva până acum să schiţeze o astfel de listă, care pare imposibilă la prima vedere, cu eventuale capcane, nu dintr-o opţiune sau alta, ci mai ales prin inevitabile omisiuni datorate caracterului ad-hoc al demersului. Eu îl consider de altfel foarte necesar astăzi, într-o lume bulversată şi cotropită moral şi spiritual.

În primul rând clasez pe primul loc cuvintele: mamă, tată, surori, fraţi, nepoţi, bunici, străbunici, moşi, strămoşi, cărora li se adaugă minunatul cuvânt familie. Aşa am răzbit noi, românii, prin milenii, Citește restul acestei intrări »


Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (II)

01/05/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Planul cetăţii Chioarului, într-o gravură veche, de secol XVII-începutul sec. XVIII

Într-un plan al cetăţii Chioarului din secolul XVII- începutul secolului XVIII (vezi foto) apare schiţată şi o viaţă animată, cu oameni înarmaţi care se duc sau vin la/dinspre cetate, în interiorul şi în afara zidurilor, pe jos, călări, cu căruţă, singuri sau în grup, alţii păzesc oi, sau probabil le mână undeva, atmosfera este romantică şi ne inspiră dorul de viaţa românilor chioreni la acea cetate care au slujit-o ei din Evul Mediu timpuriu până la 1718, când a fost distrusă. Ne inspiră dor de romantismul zidurilor vechi, de drumurile pitoreşti înalte până acolo, de spectaculosul defileu al apei Lăpuşului ce oglindea norii, cerul albastru şi cetatea, de acei strămoşi străjeri pe metereze, de viaţa lor cuprinsă între cetate şi casa dintr-un sat al domeniului, mai apropiat sau mai depărtat.

Să urmărim, în continuare, pe sate chiorene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice, a toponimelor româneşti, culese de Kádár József din documente din secolele XVIII-XIX.

Ciocmani (azi com. Băbeni, SJ)  Citește restul acestei intrări »


Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (I)

14/04/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Ţara Chioarului continuă spre vest pe Ţara Lăpuşului, având la nord Maramureşul şi la sud şi vest Sălajul, fiind denumită astfel după cetatea Chioarului de altădată, situată pe malul râului Lăpuş. A fost, în trecutul istoric, o „ţară” românească cu o individualitate distinctă prin frumuseţea geografică şi etnografică, prin nobilimea românească liberă chioreană, prin faptul că regele Ungariei Ludovic I (1326-1382, rege al Ungariei între 1342-1382 şi al Poloniei între 1370-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou, a donat Chioarul, cetatea şi satele aparţinătoare, în 1367 voievodului român Drag şi în 1378 voievozilor români Balc şi Drag din Maramureş, care aveau atunci o mare autoritate politică în zonă. În 1566, este atestat faptul că Țara Chioarului era împărţită în voievodate româneşti. O parte din localităţile Ţării Chioarului de altădată sunt azi în judeţul Sălaj şi o parte în judeţul Maramureş. Partea care era în fostul judeţ Solnoc-Dăbâca face obiectul cercetării de faţă, deoarece aceste localităţi sunt trecute în lucrarea lui Kádár József intitulată Szolnok-Dobokavármegye monographiája [Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca], volumele I–VII, apărute la Dej în 1900–1901.

Să urmărim, pe sate chiorene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice, a toponimelor româneşti, culese de Kádár József din documente din secolele XVIII-XIX.

Băbeni (azi comună, SJ)

1722: Ruptura, Coasta lui (Kosztaluj), Balta, Firnatic (Firnatik), Balna, Răstoaca (Resztoka), Glodului (Gloduluj), Citește restul acestei intrări »


Colonelul David Urs de Margina (1816-1897). Un luptător pentru drepturile neamului său

12/04/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

David Urs de Margina
(1 aprilie 1816 – 10 septembrie 1897)

Dacă la Năsăud era sediul Regimentului al II-lea Românesc de Graniţă, la Orlat, lângă Sibiu, era sediul Regimentului I Românesc de Graniţă, regimente înfiinţate în Transilvania de Imperiul Austriac în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Într-o familie de grăniceri din Regimentul I românesc s-a născut în 1816, în Margina (azi Mărgineni), districtul Făgăraşului, viitorul ofiţer superior şi baron al Imperiului David Urs de Margina. Citește restul acestei intrări »


Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (II)

23/03/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Statutul de ţară românească demnă pe care o avea prin secole Ţara Lăpuşului era dată, desigur, şi de acei români liberi, înnobilaţi mai ales în secolul frământat al XVII-lea transilvan. Principii Transilvaniei nu aveau cum să nu răsplătească mai cu seamă pe puşcaşii lor ce apărau cetăţile Gherlei, Dejului, Chioarului, sau participau la războaie şi la expediţii militare, dând dovadă de curaj şi de fidelitate faţă de ţară şi faţă de principi. Să ne imaginăm astfel pe un mic nobil român (un fel de chiabur, cum i se zicea unui ţăran mai bogat până la colectivizare), scoţându-şi din ladă hainele cele bune şi banii, înarmându-se cu arcul cu săgeţi şi puşca, luându-şi rămas bun de la soţie, copii, mamă, bunică, îndreptându-se cu sluga sa, tot înarmată, spre tabăra militară şi de acolo la război, sau la expediţii militare în Ţara Românească, în Polonia şi în alte locuri îndepărtate. Aceasta era datoria nobililor de atunci, inclusiv şi a celor lăpuşeni. Sigur că majoritatea ţăranilor erau iobagi şi în Ţara Lăpuşului, la marea nobilime maghiară. Dar ei aveau în nobilimea românească mereu o raportare de viaţă liberă, neaservită, şi astfel căutau mulţi să iasă din această stare de aserviţi şi fenomenul înnobilării este presărat pe tot întinsul secolului al XVII-lea mai ales. Să trecem în revistă câteva familii de nobili români, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică.

Baba, com. Coroieni

1405: Prima atestare documentară; se presupune că acest sat românesc a fost întemeiat de un cneaz – afirmă Kadar Jozsef.

1553: Aparţine de cetatea Ciceului; voievod era Ioan Maxin şi cneaz Todor.

1590, înainte de -: Principele Sigismund Bathory donează Baba lui Petru Maxin din Drăghia.

Băiuţ, comună  Citește restul acestei intrări »


Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (I)

19/03/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Vrednicia unor bărbaţi români din secolele XVI-XVII, mai ales pe linie militară, în slujba ţării lor şi a principilor Transilvaniei i-a adus în starea de nobili, ieşind astfel din iobăgie, ei şi urmaşii lor, din veac în veac, şi trăind mândri de libertatea lor, de faptul că erau stăpâni pe moşia lor. Nu erau nobili mari, ca să umple cu castele impunătoare Ţara Lăpuşului, important era că nu mai erau şerbi la nobilimea mare ungară din zonă. Aveau acte în regulă, în calitatea lor de nobili cu diplome princiare cu blazon. Citește restul acestei intrări »


Ţara Lăpuşului, comoară de secole a toponimelor româneşti (II)

11/03/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

„Ţesătura”, mai bine zis “broderia” de secole a teritoriului locuit de români cu toponime (nume de locuri din fiecare sat, târg, oraş), în toate provinciile româneşti, îşi aşteaptă încă cercetătorii. Visez la o astfel de lucrare, în zeci de volume, cu toponimia satelor din Transilvania (cu Maramureşul, Sătmarul, Bihorul, Aradul, Banatul, Caraşul), Moldova, Basarabia, Muntenia (cu Oltenia), Dobrogea, pe bază de documente istorice, atestate pe trepte de timp, lucrare de realizat, în colaborare, de lingvişti şi istorici. Când se va realiza acest deziderat, abia atunci putem spune că suntem o ţară aşezată. Şi mai ales astăzi este nevoie de aşa ceva, când şi la ţară, pe mulţi nu-i mai interesează cum s-au numit sau se numesc anumite locuri din satul respectiv, la şcoli nu se mai ocupă de acest tezaur minunat al colţului de patrie al fiecăruia, tezaur lăsat ca zestre de strămoşi. De precizat că toponimele culese de monograful comitatului Solnoc-Dăbâca, şi anume de Kádár József, au unele neclarităţi, apar cuvinte deformate, schimonosite – cum se zice în popor, culese greşit, din cauză că autorul nu stăpânea la perfecţia limba română şi paleografia. Am pus în paranteze drepte cuvântul corect, reieşit din altă treaptă istorică, dar şi cuvântul posibil, cu semnul întrebării. E necesară, aşadar, şi cercetarea surselor documentare originile folosite de Kádár József. Să urmărim, în continuare, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice.

Libotin, com. Cupşeni

1766: Grui lui Poieni, Zăvoiu lui Timbuş, Răstoci, Rătunda, Valea Trestie, La Tier, Gura Văii Resulor, Vale Frasinilor, Gialu Corbului, Poienile Iosipeşti, Vale lui Magdo, Pădure între Libotine, Voie [Valea] lui Balc, Gialu Maluntui, Prisac, Râu Libotinului – pârâu.

1864: Valea Bârnelor, Faţa Lazurilor, Valea lui Balcu, Lazu lungu, Zăvoiu lui Blaznicu, Dealu Corbului, Rotunda, Valea Resitzelor, Valea Merilor, Fundătura, Roşicie, Valea Zimbrelor, Dosu lui Malden Budaie, Valea Rusului, Dealu lui German.

Măgoaja, com Chiuieşti    Citește restul acestei intrări »


Ţara Lăpuşului, comoară de secole a toponimelor româneşti

04/03/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Privind în interiorul localităţilor „Ţării Lăpuşului” avem un „covor” minunat de toponime româneşti creat de-a lungul secolelor de românii băştinaşi ai acestei frumoase ţări, fiecare sat având o zestre specifică potrivit ansamblului geografic şi, desigur, sensibilităţii poporului de rând. Toponime maghiare sunt în doar două localităţi: Dămăcuşeni şi Târgu Lăpuş, localităţi înconjurate de sate româneşti. Să urmărim, aşadar, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice. De precizat că toponimele au fost culese de monograful comitatului Solnoc-Dăbâca, şi anume de Kadar Jozsef, din documente din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, anul fiind menţionat la începutul înşirării toponimelor (respectând regula de transcriere menţionată anterior). Am inclus, fireşte şi denumirea românească a localităţii, de la prima atestare documentară, acolo unde există această situaţie.

Baba, com. Coroieni

1405 (prima atestare documentară): Baba. Kadar Jozsef scrie că probabil denumirea vine de la cneazul satului, sat care este atestat atunci că era românesc şi aparţinea de cetatea Ciceului.

1864: Foroiele, izvoare; Dumbrava, pădure întinsă; Batalău, pădure mare; Tău, două pâraie unite.

1898: Buciumeni.

Băiuţ, comună

1864: Izvoru lui Mihai, pădure de fag și loc de ardere a cărbunelui; Pleşca, tot astfel; Prislop, pădure de fagi; Văraticu, brădet; pârâul Băiuţului, izvorăşte din Prislop.

1898: Fundac, Capra, Dâmbu lui Bulciug, Calvaria, Prislop (1336 m.), Văratic (1353 m.).

Boiereni, aparţine oraşului Târgu Lăpuş  Citește restul acestei intrări »


În lanţul sudic al munţilor Transilvaniei străjuieşte de secole limba română

26/02/2021

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

O sursă deosebit de obiectivă privind toponimia Transilvaniei istorice este şi dicţionarul intitulat Siebenbürgens geographisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch- und orographisches Lexikon: mittelst eines Versuches seiner Landkarten-Beschreibung bearbeitet und alphabetisch geordnet…, a lui Ignaz Lenk von Treuenfeld, apărut la Viena în 1839, în 4 volume, cu descrierea tuturor localităţilor, apelor şi munţilor Transilvaniei, făcută după documentare la faţa locului. Lucrarea este plină de toponime româneşti, în majoritate absolută, ceea ce atestă, şi prin acest aspect, caracterul Transilvaniei de ţară românească. Lenk descrie de exemplu lanţul muntos sudic al Transilvaniei, din Carpaţii Meridionali, o adevărată comoară de toponime româneşti. Doar în zona Covasnei sunt câteva toponime maghiare, sau româno-maghiare (Elves-Pojánicz, de exemplu), apoi cele româneşti cuprind toţi munţii sudici ai Transilvaniei, de la grupul munţilor Făgăraş, la grupul munţilor Lotrului şi Şureanu până la grupul munţilor Retezat. Le-am transcris după ortografia actuală, de exemplu Vurvu l-am transcris Vârvu (păstrând şi forma arhaică şi populară), apoi literele k, j, sz, s, ts sunt transcrise cu echivalentul românesc c, i, s, ş, respectiv ce/ci, în funcţie de context (de ex. Pitsoru-Kapri l-am transcris Picioru Capri). Aşadar Lenk consemnează următoarele denumiri româneşti ale vârfurilor de munţi ai lanţului sudic al Transilvaniei (parantezele îmi aparţin):

Poiana, Predeal, Şesu Mare, Citește restul acestei intrări »