Dragă amică, Am casa cu curte în minte şi mulţumesc Domnului că a existat

de Gabriela Genţiana GROZA

Eu am avut bunicii la Constanţa, aşa că în fiecare vară eram pe malul mării, obligatoriu. Bunicul înota în larg şi la 80 de ani. Intra în mintea noastră, şi am numai amintiri drăguţe cu el. Bunica rămânea de obicei acasă şi ne făcea mâncare. Noi, cei cinci fraţi – patru fete şi un băiat –, ne aflam tot câte doi sau trei în casa lor din centrul oraşului. Între timp, au demolat-o şi s-au construit blocuri pe strada bunicilor mei. Am însă casa cu curte în minte şi mulţumesc Domnului că a existat. Pe bunicii din partea mamei nu i-am cunoscut, au decedat înainte ca eu să mă fi născut. Bunicul de la Vadu Săpat (lângă Mizil), care a venit din Grecia, s-a căsătorit cu bunica şi au avut împreună 11 copii. Mama a fost ultimul lor copil, singura dintre ei care a trăit peste 100 de ani.

Pe bunicul din partea mamei îl chema Spiridon. I se spunea Spirea Smedoiou în satul prahovean, unde venise singur, cu un câine, probabil migrant ca şi azi, din Elada… Eu am scris în Genţigrame la pachet un catren, la început, din care rezultă originea mea. Am fost în Grecia după revoluţie şi la câte un muzeu spuneam cu însufleţire că şi eu am origine greacă. Se înţelege că asta nu i-a mişcat pe greci… Persida Rugu îmi trimite mereu, draga de ea, filmuleţe despre Grecia… Mama, al unsprezecelea copil, cum ţi-am scris, era deosebită de cei din familia noastră, avea un nas uşor acvilin, ochi căprui speciali şi, în general, era parcă altfel.

LA MÂNA LUI CRONOS

de Gabriela Genţiana GROZA

Deşi născută prahoveancă
Am susţinut că sunt clujeancă,
Dar un ţânţar m-a dat de gol:
… În sânge mi-a aflat petrol!

La întâlnirile mele cu elevii din Cluj sau din Tinca, preocupată fiind de clipa prezentă, rareori mă gândesc la eleva care am fost odinioară. Anul acesta însă, la cea mai recentă şedinţă a cenaclului „Poiesis’’, pe 11 mai, am avut senzaţia că retrăiesc unul dintre acele momente irecuperabile, ale atmosferei pe care o crea cu atâta pasiune dascălul de limba şi literatura română, dirigintele meu, Constantin Enciu. Îi datorez formarea mea ca iubitoare de cuvântul scris. Îi sunt recunoscătoare că a intuit talentul pentru creaţie la vremea adolescenţei mele, înflăcărând luminiţa ce aştepta să fie dezvăluită. Erudit, cunoscut meloman, a ştiut să picure, fără să pregete, din preaplinul fiinţei lui, adolescentei care am fost cândva. La iniţiativa colegilor de liceu ploieşteni, ne-am întâlnit la împlinirea a 50 de ani de la terminarea Liceului „Mihai Viteazul’’. Domnul profesor Constantin Enciu, acum venerabil nonagenar, a fost alături de noi la agapă. Dumnealui se poate mândri cu o seamă de foşti elevi pe care i-a educat şi care au devenit la rândul lor dascăli. Din clasa noastră, eu şi Mihai Litinschi am devenit profesori şi scriitori.