Grădinile suspendate ale cultivatorilor de spirit – episodul 4

29/07/2013

de Mirel GIURGIU

foto_Alexandru RomanAventura spiritului este unică în fiecare din manifestările ei. Gândul omului de spirit îşi ia zborul de fiecare dată din alt cuib, iar locul unde va descinde rămâne mereu un mister…

De dragul acestei aventuri îmi reprim feluritele reacţii sufleteşti cărora, în alte condiţii decât cele create de rostirea inspirată, de obicei mă închin… Dar când mă întâlnesc cu Baudelaire sau cu Victor Hugo îmi pare că şi Apollo e aproape, că muzele îmi fac loc în Parnas ca să asist la spectacolul poeziei oferit de către cei doi mari corifei ai ei…

Muzele au grijă de marii poeţi, care la rândul lor au grijă de noi, cititorii, de aceea să nu te mire dacă voi reacţiona ca Jules Renard când mă vei surprinde cufundat în lectură, iar eu nu-ţi voi răspunde…

Nu-mi voi lua ochii din carte nici măcar la auzul morţii tatălui meu… Citește restul acestei intrări »


ÎNSCRIS ÎN GENE

13/08/2012

de Gabriela Genţiana Groza

__Gabriela_Gentiana_GrozaCiteam cu nesaţ literatura potrivită vârstei mele de copil, eram fascinată de povestiri, recitam cu plăcere poezii şi, de ce să nu recunosc, mă depărtam uşurel de disciplinele ştiinţifice. Tatăl meu, preotul poet Nicolae Martinescu era mulţumit, având o moştenitoare a talentului său literar. Eu am fost singura dintre cei cinci copii ai săi înclinată spre literatură. Mama, care mi-a fost învăţătoare, spera să mă preocup şi de matematică, ştiinţe ale naturii, ştiind că voi avea nevoie să mă descurc mai apoi la examene. Aşa că, de voie, de nevoie, am învăţat bine şi la materiile care mă atrăgeau mai puţin. Îmi plăcea să o ascult pe buna mea învăţătoare, fermă de altfel, nu puteam să o dezamăgesc. Cum îmi amintea uneori: „tu să fii un exemplu”… Şi eu aşa voiam să fiu şi chiar să devin ca ea dăscăliţă.

Încă din anii de gimnaziu, compuneam poezii. Le ofeream colegelor mele, pe câte o foiţă de hârtie, câte o dedicaţie, de care mi-au amintit ele mai târziu, la întâlnirile noastre ocazionale. Citește restul acestei intrări »


PUII DE OUĂ

03/05/2012

de Gabriela Genţiana GROZA

TeoCu trei săptămâni înainte de Sfintele Paşti aveam să aflu că Florin şi Ada, părinţii lui Teo, încep o nouă „afacere”. Era vorba de creşterea puilor, aşa cum mi-a spus copilul, foarte preocupat de ce avea să se petreacă la ei acasă.

Şi, cum era zi liberă la Grădiniţa „Lumea copiilor”, Teo a participat de la început la punerea bazei afacerii. Astfel că cele 60 de ouă aduse de Nelu de la ţară, provenind de la găini cercetate de câte un cocoş falnic, erau garanţia reuşitei acţiunii pornite cu mult entuziasm din partea tuturor. Cel mai mult se implica însă copilul în aşezarea ouălor în incubatorul electric. Parcă poţi spune că e o cloşcă naturală? Nicidecum. În schimb condiţiile de eclozare trebuiau asigurate cu atenţie, altfel exista riscul ratării… Citește restul acestei intrări »


Recitindu-l pe Dinu Flămând

12/01/2012

de Antoaneta TURDA

Delia Florea_Amurg descojit (1)„Eu personal nu scriu ca să-mi înduioşez cititorul şi (sper eu) nici ca să-i strecor o autoficţiune care m-ar avantaja (geniu inspirat, amant ardent, cutie de rezonanţă a suferinţelor lumii sau mai ştiu eu ce demiurg brrr…)” este o mărturisire făcută de Dinu Flămând în numărul 42/2008 din „România literară”, pe care mi-am reamintit-o acum, la începutul anului în care Dinu Flămând va împlini 65 de ani, vârstă la care şi-ar putea face un bilanţ triumfător, dacă ţinem seama de faptul că a debutat în 1971, la doar 24 de ani, cu volumul Apeiron apărut la Editura Cartea Românească din Bucureşti. Şi totuşi! Născut în 24 iunie 1947, când urmele războiului erau încă proaspete în memoria colectivă (mărturie în acest sens fiind câteva ecouri care răzbat mai ales în lirica sa din tinereţe) poetul de sorginte bistriţeană, cu discreţia dintotdeauna, nu o face, prezenţa sa în peisajul literar românesc arătându-şi forţa doar prin creaţie, nu prin varii aniversări. Citește restul acestei intrări »


CEL CE NE-A DAT PUTINŢĂ

11/10/2011

de Adrian POP

Motto : Fugit irreparabile tempus

       Îi iubea pe clasici şi pe romantici cu egală măsură, dar se dăruia şi urmaşilor lui Walt Whitman printre fire de iarbă, cei care puteau înnoda speranţa în trifoaie de noroc …îi admira pe oamenii Renaşterii şi pe cei ai secolului Luminilor … nu uita nicicând să amintească risipa subtilă a homericului ascuns iliadesc, nici erorile profeticului infern dantesc … se lupta cu tragediile răpusului Hamlet şi încerca să învie mefistofelicul faustian dincolo de parabola lui Goethe…

Redevenea, fără ezitări, ca un repectuos esenian contemporan – între convertirea lui Saul din Tars până la revelaţia lui Marin Preda – explicând nemuritoarea expresie „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, sub ochii uimiţi ai celor cărora le vorbea – cel mai iubit dintre pământeniCitește restul acestei intrări »