Brin d’or

19/01/2021

de Mioara ARDIELEANU

„Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești și să privești iar firul de iarbă, să vezi floarea, să-i mirosim parfumul și să te închini la Sf. Soare și să-i mulțumești că ți-a mai dat o nouă zi, să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor  și acolo în liniștea aceea multă, acolo să te găsești pe tine din nou și vei deveni ce-ai fost cândva iară…” – Părintele Arsenie Boca

Brin d’or – firul de aur, o făcea să vibreze ca o puștoaică îndrăgostită…

Șerpuind în lumină, cu privirea lipită de cursul Dunării și-adulmecând munții Măcinului cu privirea, se înclină în tăcere binecuvântând spiritele văzute și nevăzute cu patima sufletului… ce minunăție Doamne! Colț de rai Danubian înfierbântat de luminătorii cerești… Citește restul acestei intrări »


Scriitorul Nicoară Mihali ne propune o întâlnire cu ultimul descendent al familiei romancierului Liviu Rebreanu – Ilderim Rebreanu

22/11/2013

Biblioteca Judeteana Petre Dulfu

de Gelu DRAGOŞ

Nu ştiu dacă l-am felicitat pentru titlul de doctor pe scriitorul Nicoară Mihali, referent la Casa Corpului Didactic Maramureş, dar îmi face plăcere să o mai fac odată acum, când, în 25 noiembrie 2013, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, de la ora 14.00, în Sala de conferinţe, prin demersul Domniei Sale, îl va avea ca invitat pe ILDERIM REBREANU, autorul romanului „Spectre în labirintul uitării” (peste 2000 de pagini!), patru volume.

Ilderim Rebreanu este fiul lui Tiberiu Rebreanu, ultimul din familia marelui romancier român. Este, dacă vreţi, o „reîncarnare” a marelui scriitor ardelean. Oaspetele Maramureşului este într-un război deschis cu Academia Română, iar amănuntele le veţi afla la faţa locului, precum şi mărturisirile sincere ale autorului despre descendenţa lui. Sunt invitaţi toţi profesorii de limba română, precum şi iubitorii literaturii noastre. Citește restul acestei intrări »


Norocoşii

01/09/2011

Lui Liviu Rebreanu

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif Grapini la Sant - Pe MariiSoarele îşi arată când şi când obrajii roşietici printre nori, învăluind cu razele-i purpurii împrejurul, spinările împădurite ale înălţimilor, turla ţuguiată a bisericii, acoperişurile de ţiglă roşie şi de şindrilă înnegrită ale caselor ce împânzesc valea, plopii lunguieţi de pe malurile râurilor, luciul apei, cele trei perechi de şine de cale ferată, cărarea bătătorită de alături şi feţele a trei drumeţi, un ţăran cu o desagă pe umăr, un băietan şi o babă puţinică la trup, gârbovită şi de ani, şi de povara unei traiste purtate în spate. Cei trei tocmai au plecat din gară, după ce au pierdut trenul, luând-o pe cărăruia întinsă ca o cureluşă alburie de-a lungul şinelor, cu gând să iasă la drumul mare, iar de acolo să o ia spre casă, bărbatul şi feciorul spre a lor, baba spre a ei. Au pierdut trenul e un fel de a spune, întârziaţi n-au fost, doar s-au sculat cu noaptea în cap, şi nu numai atât, au şi fost primii sosiţi în gară, când era încă îngropată în noapte şi în somn, însă îmbulzeala de mai târziu de la casa de bilete, lipsa lor de îndrăzneală generată de bunul-simţ şi de ruşine, nervozitatea şefului staţiei, indispus din motive doar de el cunoscute, graba mare de a nu rămâne de tren ce i-a zăpăcit în aşa hal încât în loc s-o ia spre vagoane s-au îndreptat spre locomotivă, pierzând secunde preţioase, timpul scurt, un minut, de oprire a trenului şi mai ales gestul conductorului, care l-a îmbrâncit pe ţăran, împingându-l de pe scara vagonului, toate acestea la un loc au făcut ca cei trei să nu prindă trenul. Citește restul acestei intrări »