Lui Liviu Rebreanu
de Leon-Iosif GRAPINI
Soarele îşi arată când şi când obrajii roşietici printre nori, învăluind cu razele-i purpurii împrejurul, spinările împădurite ale înălţimilor, turla ţuguiată a bisericii, acoperişurile de ţiglă roşie şi de şindrilă înnegrită ale caselor ce împânzesc valea, plopii lunguieţi de pe malurile râurilor, luciul apei, cele trei perechi de şine de cale ferată, cărarea bătătorită de alături şi feţele a trei drumeţi, un ţăran cu o desagă pe umăr, un băietan şi o babă puţinică la trup, gârbovită şi de ani, şi de povara unei traiste purtate în spate. Cei trei tocmai au plecat din gară, după ce au pierdut trenul, luând-o pe cărăruia întinsă ca o cureluşă alburie de-a lungul şinelor, cu gând să iasă la drumul mare, iar de acolo să o ia spre casă, bărbatul şi feciorul spre a lor, baba spre a ei. Au pierdut trenul e un fel de a spune, întârziaţi n-au fost, doar s-au sculat cu noaptea în cap, şi nu numai atât, au şi fost primii sosiţi în gară, când era încă îngropată în noapte şi în somn, însă îmbulzeala de mai târziu de la casa de bilete, lipsa lor de îndrăzneală generată de bunul-simţ şi de ruşine, nervozitatea şefului staţiei, indispus din motive doar de el cunoscute, graba mare de a nu rămâne de tren ce i-a zăpăcit în aşa hal încât în loc s-o ia spre vagoane s-au îndreptat spre locomotivă, pierzând secunde preţioase, timpul scurt, un minut, de oprire a trenului şi mai ales gestul conductorului, care l-a îmbrâncit pe ţăran, împingându-l de pe scara vagonului, toate acestea la un loc au făcut ca cei trei să nu prindă trenul. Citește restul acestei intrări »