Mă simt „tânăr şi ferice”; „cuget, deci exist”

01/11/2015

Gavril Babiciude Gavril BABICIU

Dragi prieteni,

În seara zilei de 30 octombrie 1947 am zărit LUMINA. Era difuzată de o lampă cu petrol atârnată de meşter-grinda unei cămăruţe, dintr-o căsuţă din Şişeştii Maramureşului. Când m-am trezit azi, 30 octombrie 2015, înainte de a aprinde becul cu lumina electrică, primul gând l-am îndreptat către părinţii mei, care m-au adus pe acest tărâm, mulţumindu-le cu evlavie. Mare credinţă, mare curaj au avut atunci ţăranii români din nord-vestul Ţării recent Reîntregite. Mama, Anastasia, avea 45 de ani. Tata, Dumitru, 49 ani. Era foamete mare. Mureau adulţi, dar în special copii. Părinţii aveau de hrănit: un bătrân (rămas al nimănui) şi 7 (şapte) copii, fraţii mei mai mari. Am rezistat, ca mulţi semeni ai mei. Drumul vieţii mi l-am croit prin muncă, având încredere şi răbdare. Acum mă simt „tânăr şi ferice”; „cuget, deci exist”. Citește restul acestei intrări »