Postul cel Mare şi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

de pr. conf. dr. Adrian Gh. PAUL
Domeniul Teologie Ortodoxă
Baia Mare, ROMÂNIA

Ne aflăm pe calea binecuvântată a Postului celui Mare, închinat cinstitelor şi de viaţă mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi al slăvitei Sale Învieri din morţi. O perioadă deosebită din cursul anului liturgic bisericesc, unde Biserica ne face invitaţia ca prin intermediul slujbelor religioase din viaţa ei cultică să ne apropiem de înţelegerea tainei dumnezeieşti, „celei din veac ascunse”, descoperite deplin de Mântuitorul Iisus Hristos prin Jertfa Sa supremă pe Crucea Golgotei în vederea mântuirii oamenilor. Iar dacă înţelegem că postul sau perioada postului bisericesc este o cale cu sens, o călătorie ce ne conduce nestingherit şi sigur spre un obiectiv cert, atunci privind la capătul drumului spre care ne orientează Postul cel Mare vom înţelegere chemarea noastră, care e datoria noastră deplină şi orientarea noastră sigură în această viaţă: ne îndreptăm pe calea bătătorită a Bisericii spre mântuitoarele Patimi ale Domnului pentru noi spre a dobândi noi şi bucuria împărtăşită a Învierii Sale.

Omilie la Buna Vestire (Blagoveştenia)

de pr. dr. Adrian Gh. PAUL
Centrul Universitar Nord, Baia Mare

1. Dacă este cu adevărat o zi în care omul trebuie să se bucure, să salte şi să strige cu plăcere, atunci această zi este Blagoveştenia, ziua în care un înger din cer a venit pe pământ aducând tot binele, vestea cea mare şi mult aşteptată a bucuriei. Buna Vestire este sărbătoarea mare a creştinătăţii dreptmăritoare prin care se aduce, după căderea liberă şi conştientă a omului în păcat şi alungarea lui meritată din Rai, vestea cea mare şi mult aşteptată a descoperirii tainei dumnezeieşti şi a mântuirii neamului omenesc. Este ziua în care cerul se laudă, pământul se luminează şi întreaga creaţie se bucură, căci floarea cea nouă a dreptăţii ce a răsărit pe arborele genealogic al omenirii, Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria s-a făcut pentru noi izvor de curăţie, mijloc de ispăşire şi tezaur de sfinţenie al tuturor oamenilor. Pentru aceasta şi troparul sărbătorii zice: „Astăzi, este începutul mântuirii noastre. Arătarea tainei celei din veac, când Fiul lui Dumnezeu fiu al Fecioarei se face, iar Gavriil darul îl binevesteşte”.

Naşterea Domnului – pescuire minunată

Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. (Ioan 17, 18)

de pr. prof. dr. Theodor DAMIAN

Când Iisus a săvârşit minunea pescuirii minunate (Luca 5, 1-11), i-a împuternicit şi delegat pe Sf. Apostoli să fie pescari de oameni.

Pescuirea minunată are loc într-un dublu context: întâi, Mântuitorul vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu; apoi e vorba de ascultarea lui Simon Petru de porunca Mântuitorului.

Naşterea Domnului are mai multe puncte comune cu pescuirea minunată.

În primul rând, amândouă sunt minuni, intervenţii divine, neobişnuite, ale lui Dumnezeu în istorie. Aşa cum pescuirea minunată a avut menirea şi puterea să schimbe destinul acelor apostoli, şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut menirea şi puterea să schimbe mersul lumii, destinul omenirii.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 305 (1-15 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Dărâmătorii de biserici. Nu ne referim în rândurile următoare la cei ce demolează locaşurile de cult propriu-zise, ci la altfel de biserici.

Fiecare dintre noi suntem nişte biserici în miniatură ale lui Hristos. Trupul nostru este creaţia lui Dumnezeu, zămislit în mod deosebit de al celorlalte vieţuitoare pământene, ca o dovadă că în planul divin noi aveam o misiune specială. În trupul nostru, Dumnezeu a aşezat chipul Său, adică sufletul nostru, suflare dumnezeiască, pe care nu o mai găsim la celelalte vieţuitoare. Acestea au viaţă, dar nu au suflet, aşa cum are omul. Sufletul omului este spiritual şi nemuritor. El face legătura între lumea pământească şi cea spirituală. Prin el, omul este regele creaţiei lui Dumnezeu, fiindcă datorită lui omul are raţiune, voinţă şi sentimente superioare. Datorită lui, omul a supravieţuit acelor specii înspăimântătoare de altădată, precum dinozaurii, brontozaurii, balaurii etc. Omul nu a fost dotat cu coarne, cu colţi, cu copite, cu aripi, cu solzi, cu gheare, cu venin ca să se poată apăra, să poată ataca. Se părea că dintre toate vieţuitoarele este fiinţa cea mai vulnerabilă, care va dispărea cea dintâi din lume. Şi totuşi! Au trecut milioane de ani şi omul nu a dispărut de pe planetă, ba dimpotrivă: astăzi numărăm vreo şapte miliarde de exemplare, suntem creatorii şi stăpânii a tot ceea ce înseamnă cultură şi civilizaţie pământeană, ne plimbăm printre stele… Mai vedeţi vreo altă specie de vieţuitoare pământene făcând ceea ce face omul? Sigur că nu! Aceasta, tocmai datorită sufletului, care-l face capabil de creaţie şi progres.

Omul milostiv, mâna lui Dumnezeu întinsă spre cel suferind. Interviu inedit despre umanitate şi ONG-uri cu preotul CONSTANTIN NECULA

realizat de Gabriel TUDOR

pr. conf dr. Constantin Necula

Aşa cum nu există vară fără furtuni, nici viaţa nu e lipsită de necazuri. Deseori imprevizibile, încercările vieţii ne pot copleşi într-atât cât să ne pierdem şi speranţa că o mai putem lua vreodată de la capăt. Şi totuşi, în astfel de momente Dumnezeu ne întinde o mână de ajutor prin oamenii care nu pot trece indiferenţi pe lângă noi, acei buni samarineni pentru care milostenia nu e un cuvânt arhaic, ci o realitate mereu actuală. Dacă o fac personal sau dacă îşi oferă timpul sau banii prin intermediul unei organizaţii nonprofit, contează mai puţin. Important este că sunt alături de cei aflaţi în mare nevoie! Unul dintre ei este preotul Constantin Necula, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu.

Invitat la Simpozionul Naţional de Pedagogie Creştină, desfăşurat la Bucureşti în perioada 27-29 aprilie 2015, părintele i-a dedicat lui Gabriel Tudor cele 10 minute de pauză pentru a ne explica de ce este importantă milostenia în viaţa noastră.

Gabriel Tudor (Asociaţia „Salvează o inimă”): Vorbim astăzi despre milostenie şi iubirea aproapelui, în special din perspectiva actelor caritabile. Care este rolul milosteniei în viaţa fiecăruia dintre noi?

Preotul Constantin Necula: Să ne apropie de Dumnezeu. Dumnezeu e milostiv în primul rând. Cine nu milostiveşte în numele lui Dumnezeu nu se milostiveşte nici de sine! E un fel de canal de legătură fundamentală între mila lui Dumnezeu şi exerciţiul tău de a fi ca Dumnezeu.

„De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Ziua Învierii să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile!

de pr. prof. dr. Theodor DAMIAN

Învierea Domnului nu poate fi despărţită de răstignirea şi patima Sa pe cruce. Pentru a înţelege Învierea trebuie să înţelegem sensul patimii, iar pentru a o înţelege pe aceasta este nevoie de lumina Învierii. Patima este un sacrificiu. Or, când te sacrifici o faci în vederea unei binefaceri mai mari. Pot exista sacrificii fără avantaje ulterioare, după cum pot exista avantaje, câştiguri care nu au necesitat sacrificii anterioare. Nu însă în cazul patimii şi învierii Domnului, unde toate etapele vieţii şi activităţii Mântuitorului au o înlănţuire interioară şi o evoluţie vizibilă spre un deznodământ ce are implicit şi în mod direct de a face cu mântuirea omului. Cu alte cuvinte, toată viaţa şi activitatea Mântuitorului începând chiar din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi terminând cu reabilitarea omului în şi prin Hristos în comuniunea finală, eshatologică cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, este bazată pe iconomia divină, deci totul are un sens precis, fiecare etapă, eveniment, iluminându-l pe celălalt.

Legătura dintre moartea şi învierea Domnului sau mai precis dintre suferinţa ce aduce moartea şi înfrângerea morţii sau scăparea de ea şi deci salvarea, reuşirea, supravieţuirea este prefigurată încă din Vechiul Testament unde, în cazul poporului ales, „paştile” sau „trecerea” (a îngerului morţii pe la casele egiptenilor ocolind casele evreilor ale căror uşi erau unse cu sângele mielului pascal), implică suferinţa robiei în care se afla acesta, „paştile” acolo ducând prin intervenţia divină la eliberare. Asta în prima fază.

Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XIII (2014), nr. 278 (16-31 mai)

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

Sfânta Treime
(http://milostenie.ro/articole/articol/09-iunie-sarbatoarea-preasfintei-treimi-92)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Viaţa lumii. Noi, creştinii, nu credem în ideea de Dumnezeu. Judecătorii, procurorii şi avocaţii slujesc ideea de dreptate, iar filosofii slujesc ideea de înţelepciune. Pentru aceştia, dreptatea şi înţelepciunea sunt numai nişte noţiuni abstracte, care se schimbă în funcţie de vremuri, de locuri şi de oameni. Dreptatea şi înţelepciunea în cazul lor nu se întruchipează într-o persoană anume, nici chiar în ministrul justiţiei sau al culturii. Şi aceşti miniştri slujesc ideile de dreptate şi înţelepiune, fără a pretinde că au cunoscut vreodată pe cuneva care ar fi însăşi dreptatea şi înţelepciunea.

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu nu este idee, ci fiinţă. Este o fiinţă vie, creatoare şi conducătoare a lumii văzute şi nevăzute, spirituală, atotprezentă, atotputernică, veşnică, mai presus de lume, de timp şi de spaţiu, bună, dreaptă, înţeleaptă, iubitoare de oameni. Aşa cum ni S-a descoperit în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci Unul, întreit în persoane. Aceste persoane formează Sfânta Treime. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au atribute comune, cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi atribute specifice fiecăreia. Aşa, bunăoară, Dumnezeu-Tatăl este creatorul şi conducătorul lumii, Dumnezeu-Fiul este mântuitorul şi va fi judecătorul lumii, iar Dumnezeu-Sfântul Duh este dătătorul de viaţă şi sfinţitorul lumii. Ne este greu să înţelegem această învăţătură, fiindcă raportăm totul la ceea ce vedem cu ochii noştri trupeşti, pierzând din vedere că Dumnezeu este Duh, nu materie, adică o altă formă de existenţă.

De-a lungul timpului, atât Sfinţii Părinţi, cât şi teologii de tot felul, au încercat să pătrundă adâncurile acestei taine a Sfintei Treimi, dar n-au reuşit s-o facă pe deplin. Nu poţi cuprinde apa mării într-un ibric! S-a recurs la tot felul de asemănări, dar deplin nu s-a putut explica această taină. Sfântul Spiridon al Trimitundei, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, arăta tuturor că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care e formată din pământ, din apă şi din foc. Mi se pare însă mult mai potrivită pentru înţelegerea noastră asemănarea Sfintei Treimi cu un pom. Pomul este format din trei părţi: rădăcină, tulpină şi coroană. Toate trei părţile acestea formează una: pomul. Fiecare, luată separat, nu mai este pomul în deplinătatea lui. Aceste părţi au atribute comune, cum ar fi faptul că sunt alcătuite din esenţă lemnoasă, dar au şi atribute specifice. Astfel, rădăcina captează din pământ substanţele hrănitoare pentru pom şi-l fixează pe acesta în pământ, tulpina transportă substanţele hrănitoare către coroană şi asigură stabilitatea pomului, iar coroana pregăteşte hrana pomului, zămisleşte şi creşte fructele.