Cosmetica mătușii Valentina

de Maria TOMIȚA CORINI

Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.

Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze… vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rânduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodată de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea. Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.

Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, de aceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma „kolhozului” și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:

– Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară,

MARIA TOMIȚA CORINI: ȘORICELUL ȘI UMBRELA

de Vasile BELE

Într-o poieniță mică,
Din pădurea cea de sus,
Un Nor mare și albastru,
O Ploiță a adus.

 

Blânde picături de viață,
Cerului parcă zâmbind,
Se coboară pe alocuri,
Zile-ntregi și nopți la rând.

 

Era totul de minune,
Însă Șoricelul Chiț,
Vai! Ce mai plângea sărmanul –
N-am umbrelă, sunt micuț!

 

Potolindu-și un pic jalea,
Îi veni în cap un gând –
nimeni lacrima nu-mi vede,
Nu mai bine-ar fi să cânt?

este un fragment din frumoasa „poveste în versuri”, a unui șoricel supărat că l-a prins ploaia și el nu are umbrelă, din broșura Șoricelul și umbrela, apărută la Chișinău, 2016, 20 p., ISBN 978-9975-66-516-2, pe care am primit-o, alături de alte volume, de la autoare, mulțumindu-i pentru bucuria prilejuită.

Un frumos dialog, între șoricelul-actor în poezia noastră, supărat că plouă, dar cu poftă de cântat și ploaia cu pricina.

MARIA TOMIȚA CORINI: SNOP DE RAZE AURII

de Vasile BELE

Dacă te-ai născut pe lume,
Ai o țară, ai un nume,
Ai o mamă, ai un dor,
Ai un grai nemuritor!

 

Ai o soră, ai un frate,
Și-ncă multe ai de toate.
Pentru tine pe Pământ,
Ele sunt un lucru sfânt!

 

Și orice s-ar întâmpla,
Grijă ai de Țara ta,
Fii deștept și temerar,
Un străjer bun la hotar!

poezia Ai o țară, ai un nume…, din broșura Snop de raze aurii, Poezii pentru copii, autor Maria Tomița Corini, apărut la Chișinău, 2015, 16 p., ISBN 978-9975-66-478-3, având redactor de carte – Mihai Vâlcu, iar ilustrațiile aparțin lui Cristina Covrig. Citindu-i placheta, înțeleg, de unde legătura poetei Maria Tomița Corini cu literatura pentru copii?

Distinsa prietenă „a activat în calitate de educatoare în instituția preșcolară ANDRIEȘ, din satul vecin Leca. În ultimii zece ani a deținut funcția de director al instituției amintite. Este autoarea a două

MARIA TOMIȚA CORINI: GHICITORI

de Vasile BELE

Ziua toată, zum! Zum! Zum!
Strânge miere și parfum
Și așa întreaga vară,
Ea din floare-n floare zboară,
Cine este hărnicuța?
Voi o știți? E… albinuța!

Întâia ghicitoare, din broșura Mariei Tomița Corini, Ghicitori, apărută la Chișinău, 2016, 20 p., ISBN 978-9975-66-514-8, cu ilustrații și copertă semnate de Alexandru Plăcintă. Ghicitorile, un adevărat „excurs” în lumea literară, fac deliciul copilăriei.

Și-acum, îmi aduc aminte, cum, în copilărie, ne jucam cu aceste ghicitori. Dezvoltă gândirea și mintea. Sunt de o sensibilitate și haz aparte.

Mă-ntâlnii cu o sărbătoare

de Maria TOMIȚA CORINI
Antonești, Cantemir, Basarabia

(proză scurtă)

Mă-ntâlnii cu una din cele mai frumoase sărbători, era Sfânta Marie. Doamne când o văzui atât de slabă și neagră, nu am rezistat ispitei, că dă, fac și eu parte, mai mult sau mai puțin, din lumea curioșilor și apoi sunt și eu femeie. O privii mirată și fără ocolișuri mă apropii de ea și o-ntreb:

– Sfântă Sărbătoare, Sfântă Mărie, ce bine că ne-am întâlnit, tare mult timp a mai trecut de când nu te-am văzut. Dar iartă-mă de îndrăzneală, te cunosc bine, cu mulți ani în urmă arătai altfel, acum ce s-a întâmplat de te văd tristă, neagră și slabă?

– Apoi draga mea, sunt neagră și slabă din tristețe, dacă tot trec pe dinaintea porții tale și de câte ori ajung în fața ei, îmi rup ochii

Oprește-mă, la tine, Maramureș!

de Maria TOMIȚA CORINI

Oprește-mă, la tine, Maramureș!
Oprește-mă, în tine, anotimp!
Prin munții tăi aș căuta un fildeș,
De-al elefanților cu nume Timp.

Oprește-mă, la tine, Baie Sprie,
Oprește-mă, atât cât vreau să stau,
Ca munții tăi să-i pun în poezie,
Cu sufletu-i voi crește apoi ți-i dau.

Oprește-mă, la tine, Maramureș!
Fă-mă fiica codrului ce-l ai,
Să fiu un verde cu o veșnicie,
Floarea cea de colț în luna mai.

Chișinău – Maramureș

de Maria TOMIȚA CORINI

Sfinte clipe dăruite de iubitul Dumnezeu,
Au rămas puse pe fila munților din Baia Sprie,
Doar emoții și frăție-ncununate-n apogee,
De poeți ce au lumina pusă-n orice poezie.

Drumul lung, vise frumoase împletitu-le-am cu drag,
Clipele mă îndemnară ca s-ajung în Baia Sprie.
Întâlnitu-ne-a Vasile cu o îmbrățișare-n prag,
El cu suflet de candoare, era tot o Poezie.

Noi, veniți din toată țara, eu, de dincolo de Prut,
Adunat-am vorbe calde ce-ar putea și cerul scrie,
Despre pensiunea Rustic, ce spectacole-am văzut,
Unde-a fost Regina-mamă sfânta noastră Poezie.  

Ecou din Țara Maramureșului

de Ionica BANDRABUR
(Slănic-Moldova, Bacău)

File de jurnal.
Prima ediție a taberei de creație literară „Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!” – 2021

Și iarăși a venit toamna și iarăși „se numără bobocii”, dar nu înainte de a săruta ultima rouă a florilor de pe dealuri, rămase aproape nude sub dezmierdul luminii stelelor cărora nu cred că le-ar păsa dacă s-ar ofili și ar muri.

Of! Nostalgia asta de anumite meleaguri vizitate de curând, mă face să îmi prind dorurile în năvoade precum pescarii, să mă afund în abisuri, unde clepsidrele timpului lucrează la numărătoarea inversă a firelor de viață ce își doresc libertatea sau, să merg, să merg prin pădurile cântate în poezie să le privesc continuu, să fiu iarăși martoră la schimbarea straielor cu cele ale iernii.

Eh! Dorul de natură se răsfață răscolind puterea gândului, înlănțuindu-mi tot trupul cu emoțiile acumulate, ferecându-le cu zeci de lacăte și mă zidește odată cu ele în mănăstirile unde piciorul a călcat, mâna a făcut cruce, gura a rostit rugăciune și inima păcătoasă a cerut iertare.

Acum, rămân des în pragul ușii, cu mâinile în buzunare căutând clipele și oamenii care m-au făcut părtașă la aprinderea