Gândind mereu, mereu

de pr. stavr. Radu BOTIŞ

Orbecăim adesea cuprinşi de indiferenţă. Uităm să iubim răsăritul soarelui într-o dimineaţă dulce de vară, când fiorul răcorii îşi dezveleşte de sub geana unei noi zile minunăţia a tot ce ne înconjoară.

Uităm să ne închinăm adânc Atotputernicului Dumnezeu mulţumind pentru un nou răsărit vieţii noastre. Pare-se ca ceva de rutină şi prea neînsemnată, o clipă de reculegere în preajma Atotprezenţei Divine. Treburile zilnice ne cheamă grăbit tumultului vieţii acesteia cu atâtea şi atâtea preocupări şi griji. Suntem stresaţi, nervoşi, neîngăduitori, reci, parcă neavând aproape nimic în comun unii cu alţii. Dar totuşi avem: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem revărsarea Trinităţii (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) în noi, în fiecare.

România de azi şi omul nefericit

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Privit prin lentila deformată a memoriei, trecutul apare mult îndulcit. De aici şi tendinţa de a idealiza mereu trecutul.

Românul, din nefericire, trăieşte mereu în trecut, prezentul părându-i-se ostil, şi viitorul neinteresându-l. Îi lipseşte, în general, românului, iniţiativa şi cultivă prea mult suspiciunea. Prea mult demonizează noţiuni ca: om bogat, om de afaceri, parlamentar, politician, aceasta fiind o racilă rămasă de la comunişti.

Călătorie prin cronotopul misterios al lumii

de Octavian LUPU

„Orice lucrare artistică realizează un transfer al limbajului autorului în cel al cititorului şi o impregnare a gândirii publicului spectator cu sistemul de idei al creatorului.” — Mihail Bahtin

Lumile paralele se creează involuntar de fiecare dată când ajungem în alte spaţii decât cele obişnuite. Aceste lumi nu sunt direct conectate între ele, ci trebuie să existe un factor declanşator, care să străpungă învelişurile de separaţie. Acesta poate fi un eveniment exterior, dar frecvent el este interior, rezultând din reverberaţia puternică a unei trăiri ce depăşeşte pragul experienţei obişnuite.

Am citit mai demult despre noţiunea de cronotop. Spaţiul şi timpul formează de fapt o singură entitate, ce nu admite discontinuităţi.

Armonii autumnale

de prof. Livia MĂRCAN,
Satu Mare

Frânturi de propoziţii despre vreme. Frânturi de propoziţii despre bani. Paşii calcă iarba udă de ultimă oră. Miros de gutui, miros de nuci, miros de prune, miros de benzină arsă.

Undeva, în depărtare, un lac albastru; luciu al apei; linişte, iar deasupra tot luciul apei. Linişte. Fum străveziu, fum diafan.

Univers nemărginit, uniformitate acaparatoare în arămiu; unduire spre o uşă fixată spre altundeva, neant: nişă de păstrat amintiri neutre; nedesluşite numere, numere de la zero la minus infinit.

Acum totul este acum, nu există nici ieri, nici mâine; aşteptare, aşteptarea apariţiei unei cărţi despre miracolul toamnei; arbore cu infinite ramificaţii, armonie a naturii, armonie inimitabilă.

Minuni în creuzetul toamnei

de Gabriela Gențiana GROZA

Felurite sunt schimbările din fiece clipă în celulele plantelor!
Regina substanțelor, clorofila atotputernică din limbul verde al ierburilor, arbuștilor și arborilor, se sacrifică toamna spre binele ființei în care sălășluiește. Se topește ușor în marea nesfârșită a naturii. Lumina din ce în ce mai slabă din zilele mai scurte ale lui brumărel oferă reginei un minunat prilej de a se arăta în slujba supușilor săi. E clipa din Univers în care fotosinteza ia o pauză.

Săru’mâna, doamnă Zebacinski!

de Marian IOAN

În primii ani ai șederii noastre în Podari, împărțeam casa în care locuiam cu familia Zebacinski. Era o casă tip, așa cum erau toate casele din zisa „colonie muncitorească” aflată chiar în curtea fabricii de ulei la care lucra tata. O casă cu două apartamente identice, cu pod, cu beci. Doar un perete ne despărțea. Iar în curte, pe vremea aia, „gard despărțitor” era o noțiune necunoscută. Numai florile din fața ferestrelor care dădeau spre aleea principală ni le puneam fiecare separat, deși și asta se discuta în prealabil, ca să se armonizeze. Dacă cei de la O.N.U. ar fi fost realmente interesați să definească buna-vecinătate, era suficient să se uite la cele două familii vreo jumătate de an și să noteze ce văd. De exemplu, să-și fi notat cum se ducea o porție din ce se gătea mai bun în familia noastră, la familia Zebacinski, dar și invers. Sau cum își lăsau copiii unii la alții, atunci când treburile îi obligau să plece de acasă și nu-i puteau lăsa singuri. Nu știu cum ajunsese familia Zebacinski acolo. El era polonez, iar ea era bucureșteancă.

Răpciune cu zvâcniri de vară

de Gabriela Gențiana GROZA

Pe arealul unde viețuim, anotimpurile se succedă unul după celălalt, chiar dacă schimbările climatice mai „finisează” câteodată tabloul naturii așa cum îl știam din secolele trecute. După o vară năbădăioasă, cu caniculă și precipitații prădalnice, ne bucurăm să avem zile cu temperaturi mai domolite în luna septembrie, în răpciune, cum se spune în popor.
Într-o astfel de zi, am urcat pe masivul Vlădeasa, la 1.100 m altitudine, la Stâna de Vale, în decorul mirific al Izvorului Minunilor, așa cum e cunoscută apa cristalină țâșnind din măruntaiele pământului. Aveam să fim întâmpinați chiar la sosire de o aversă, care s-a oprit pe neașteptate, așa cum a apărut, de altfel. Ploaie de vară, plăcută, care a adus un plus de ozonare a atmosferei, dacă mai era nevoie. Cetinile maiestuoase ale coniferelor încântă privirile într-un astfel de peisaj.

Amprenta locului natal

de Gabriela Gențiana GROZA

Clipele dintr-o anumită etapă a existenței fiecărei făpturi omenești pot avea o însemnătate imensă. De cum le gestionăm depinde mulțumirea noastră pentru tot restul vieții. Preocupați de urmărirea unui țel, cel mai adesea cel al împlinirii profesionale, nu simțim scurgerea nisipului din clepsidră. Poate că așa e mai bine pentru ființa omenească lăsată de Dumnezeu pe pământ!… Îmi spune câte cineva: „Ce-ți pasă ție, ești la pensie, nu ai alte griji… Plimbă-te prin locuri exotice, ai toată libertatea acum…” Ei bine, cum ar fi spus Ion Creangă, „nu știu alții cum sunt”, dar eu, prin natura profesiei de dascăl de biologie, am călătorit și am avut la vremea respectivă plăcerea de a vântura lumea, nici prea mult, dar nici prea puțin. Îmi amintesc de o excursie prin Europa de Est, vreo zece zile, așa cum se putea odată, în condițiile pe care le știu semenii noștri acum. Am plecat cu o familie de prieteni, ne-am lăsat fiii în grija bunicilor lor de la Gurbediu, județul Bihor. La revenirea în țară, simțeam că nu mai am aer, îmi era dor de fiecare pietricică de pe drum, iar despre dorul de copiii noștri, nu se poate povesti!…

În zori de gustar

de Gabriela Gențiana GROZA

Casa părintească, curtea și grădina, părăsite în grabă, semănau mai curând cu o fărâmă de lut modelată cu grijă altădată și lăsată la bunul plac al stihiilor, năvălind nestingherite din văzduh… De când, oare, nu s-a mai auzit aici nechezatul calului? Altădată, în grajdul vitelor, Irundel și Irundica, o pereche de rândunele, sosea în fiecare an la cuibul sudat parcă pentru veșnicie de peretele de paiantă.Ca să nu mai amintesc de văcuța Fulga și de istețul ei vițel, Fulger… Cel care, înainte de a fi fost fătat, comunica cu celulele din trupul mamei sale, care îl aștepta cu atâta drag. Iar el întârzia să vină pe lume… Unde sunt numeroasele păsări: gâște, curci și găini, cele care se înțelegeau de minune între ele? Toate animalele de curte îl respectau pe câinele Buță Lăbuță, stăpânul curții, paznicul mereu la post, în care aveau mare încredere. Pustiul pusese stăpânire de câțiva ani buni pe locul animat odinioară de forfota zilnică. A urmat plecarea năprasnică la cele veșnice a gospodarului, în timp ce cosea iarbă, într-o zi de vară cu arșiță nemiloasă. De atunci, toate încremeniseră într-o așteptare nefirească.

Lumea de dincolo

Milian Oros

de Milian OROS

Poate nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi văzut la televizor un medic, de altfel foarte bun specialist, care vorbea despre „lumea de dincolo” ca despre un „experiment” de laborator. Spunea că, specialist fiind, nu poate crede în „viaţa de după moarte”, că în definitiv totu-i o fabulaţie a celor care au trecut printr-o moarte clinică. Relatările fiind în bună măsură funcţie de gradul de percepţie al „mortului”, deşi se întâlnesc elemente comune tuturor cazurilor de reîntoarceri din moarte clinică. Auzindu-i argumentele, am zâmbit şi gândul m-a dus la o „povestioară” cuprinsă într-un roman al prietenului meu, Silviu Guga.