In memoriam: Pr. Gh. Dumitrescu-Bistrița (II)

02/02/2023

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Preotul Gh. Dumitrescu-Bistrița și evreii

Pentru a rămâne în cadrul temei propuse, amintim că în Mehedinţi, mai precis în Turnu Severin, unde se găsea populaţia evreiască cea mai numeroasa din judeţ, evreii nu au fost stigmatizaţi, nu au fost arestaţi şi deportaţi, ba mai mult, nu li s-au confiscat averile. Dimpotrivă. Autorităţile locale au recurs la compromisuri pentru a salva situaţia. Amintim în acest sens schimbarea firmelor câtorva magazine evreieşti cu altele pe care erau scrise nume româneşti de proprietari fictivi. În spatele acestor firme, feriţi de ochii iscoditori ai trupelor naziste de ocupaţie, evreii şi-au desfăşurat mai departe activitatea nestingheriţi. În fondurile arhivistice locale nu se găseşte un singur document care să releve arestări, maltratări sau prigoniri ale populaţiei evreieşti pe motive de rasă. La aceasta putem adăuga nenumăratele mărturii ale celor contemporani cu evenimentele, români şi evrei, din zonă.

Preoţimea din Mehedinţi nu a avut o poziţie separată în cadrul localnicilor faţă de minoritatea evreiască. Dimpotrivă. Călăuziţi de exemplele admirabile, pe care ierarhia superioară le oferea în paginile presei bisericeşti, în special ale revistei „Biserica Ortodoxă Română”, preoţii mehedinţeni au fost alături de credincioşii lor în această situaţie, exprimându-şi simpatie şi compasiune faţă de conaţionalii lor de origine evreiască.

Această atitudine umană şi profund creştinească nu era ocazională, ci ea se înscria pe linia unei vechi tradiţii de prietenie şi conlucrare, de bună convieţuire şi de respect reciproc. Mărturii orale sunt numeroase în acest sens Citește restul acestei intrări »


Eminescu, prima poezie

15/01/2023

de dr. Nicoară MIHALI

 

„La mijlocul societății, cu care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiune”. (Eminescu omul – Slavici)

Titlurile de boierie pe care Gheorghe Eminovici le va câștiga în viață sunt legate de moșia lui Constantin Balș de la Dumbrăveni. Ajunge aici pe postul de grămătic la vârsta de 25 ani, și ține evidențele în documentele moșiei. La scurtă vreme va ajunge sluger, adică funcția de a aproviziona armata și curtea domnitorului Mihail Sturza cu lumânări și carne. Prin 1835 deține deja funcția de vătaf pe moșia consilierului și cavalerului Constantin Balș, proprietarul moșiei din Dumbrăveni. Prin funcția de vătaf, Gheorghe Eminovici răspundea de ordinea din localitate, el răspundea și de bunul mers al moșiei, rezolvând abaterile disciplinare. La scurtă vreme ajunge vechil. Constantin Balș avea mare încredere în Gheorghe Eminovici pentru că era muncitor, slujitor cinstit, cu grijă față de averea stăpânului său, ajungând până la funcția de căminar în anul 1841, oferită ca recompensă pentru slujbele oferite țării chiar de către domnitor. Într-un fel spus țării pentru că el toată viața a lucrat în mediul privat.

Decretul nr. 1326 din 12 mai 1841 prevede:  Citește restul acestei intrări »


Cosmetica mătușii Valentina

13/01/2023

de Maria TOMIȚA CORINI

Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.

Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze… vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rânduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodată de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea. Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.

Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, de aceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma „kolhozului” și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:

– Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, Citește restul acestei intrări »


IN MEMORIAM: PROF. UNIV. ALEXANDRU ELIAN

08/01/2023

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Alexandru Elian
(n. 27 oct.1910, Bucureşti – d. 8 ian. 1998, Bucureşti)

Demult am vrut să scriu despre profesorul meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă.

O fire robustă şi fizic şi intelectual, cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la facultate Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu privirea întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut în gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume şi de date, făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile.

Cursul propriu-zis (suportul de curs) era la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de pagini dactilografiate pentru fiecare semestru. S-ar fi crezut că este cel mai uşor curs, dar nu era deloc aşa. Citește restul acestei intrări »


Ioan Alexandru

25/12/2022
Ioan Alexandru

Ioan Alexandru
(25 decembrie 1941, Topa Mică, România – 16 septembrie 2000, Bonn, Germania)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Despre Ioan Alexandru am auzit încă din seminar. Îi găseam articole în „Luceafărul”, „România literară”, „Contemporanul” şi alte publicaţii literare. Le decupam şi le păstram cu sfinţenie. Vorbea ca nimeni altul despre multe şi de toate. Avea un limbaj ales, o înlănţuire de idei inimitabilă.

Când am ajuns la facultate, am avut prilejul fericit să-l cunosc. L-am audiat la câteva conferinţe la Ateneul Român. Vorbirea lui era fără seamăn. Făcea parte din stirpea marilor oratori de altădată. Te purta prin cer şi pe pământ şi uitai de tine, de locul unde te găseai şi de timpul care se scurgea. Capta auditoriul trup şi suflet. Nu-i dădea voie să evadeze din cadrul, din universul mirific pe care i-l crea vorbirea lui. Nimeni nu avea voie să doarmă, să gândească la altceva, să vorbească cu vecinul, să citească ceva ori, pur şi simplu, să tragă de timp, aşa cum se întâmpla pe la şedinţe şi conferinţe de tot felul. Pe Ioan Alexandru simţeai nevoia să-l urmăreşti, să-l asculţi. Te electriza. Despre orice ar fi vorbit, ştia să scoată bulgări de aur şi scânteieri de jar. Cele mai dragi, în cuvântări şi în articole, erau temele privind patria, patriotismul, universul eminescian.

Am vorbit cu dânsul faţă către faţă la înmormântarea patriarhului Justinian. I-am scris apoi Citește restul acestei intrări »


Pr. Dumitru Bălașa. Istoria ca cetate de scăpare

24/12/2022

de pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dumitru Bălașa
(1 august 1911 – 24 decembrie 2001)

Părintele Dumitru Bălaşa (1911-2001) din Drăgăşani a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o viață destul de îndelungată. E o vârstă cu adevărat matusalemică pentru omul zilelor noastre atât de hărţuit şi stresat, atât de ocupat şi încruntat. În asemenea situaţii, specialişti din cele mai diverse domenii de activitate şi cercetare iau interviuri, fac investigaţii, pentru a afla secretul miraculos al longevităţii. Ajung, fără îndoială, la anumite concluzii.

L-am cunoscut  pe părintele Dumitru Bălaşa din vremea când eram elev la seminar. Nu pot spune că i-am fost foarte apropiat şi i-am cunoscut viaţa în toate intimităţile ei, dar cred că l-am cunoscut suficient de bine pentru a putea scoate în evidenţă câteva aspecte, pe care le consider interesante pentru oricine doreşte să-l cunoască pe dânsul şi modul său de viaţă.

De mic s-a cununat cu munca. A trăit în mediul rural şi nu a evitat niciodată eforturile pe care le-a necesitat munca agricolă. S-a străduit să fie mereu premiant sau printre premianţii din şcolile pe care le-a absolvit. S-a hrănit şi a trăit cumpătat, ferindu-se de excese, de vicii de tot felul. Şi-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru istorie. A studiat istorie şi a făcut istorie de tânăr. A lucrat în umbra şi sub îndrumarea unui mare istoric precum C. S. Nicolăescu-Plopşor, apoi a devenit el însuşi, rămânând aşa până în prezent. L-a interesat totul. L-a interesat prezentul şi trecutul, dar n-a ezitat să scruteze viitorul. L-au încolţit adesea vrăjmaşii, pigmeii, cei ce nu l-au înţeles şi l-au duşmănit, Citește restul acestei intrări »


In memoriam: Nichita Stănescu

13/12/2022
Nichita Stanescu

Nichita Stănescu
(31 mar. 1933 – 13 dec. 1983)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

M-am hotărât cu greu să scriu despre Nichita Stănescu. N-aș fi făcut-o, dacă n-aș fi aflat câteva lucruri mai umbrite din viața lui, despre care nu am găsit însemnat nicăieri. Am socotit potrivit să le scot la lumină, fiindcă ele conturează o părticică din portretul lui.

În Tr. Severin, Nichita Stănescu avea un bun prieten în Domnul Judecător Ion Lulă, vicepreședintele Tribunalului Mehedinți în anii ’80. Domnul Ion Lulă era el însuși poet și reușea cu ușurință să se situeze pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu. Discuțiile dumnealor se derulau ore în șir, mai ales la ceas de noapte. Își recitau reciproc versuri, comentau, discutau câte toate, ca între doi buni prieteni. Într-o zi, la o discuție amicală, Domnul Judecător a relatat unele amănunte, pe care i le spusese Nichita Stănescu între patru ochi.

Astfel, când Nichita a luat Premiul Herder în 1975, a dus două căruțe de liliac la universitatea la care învățase Mihai Eminescu. O căruță a pus-o pe scări, alta în sala de cursuri. A fost apoi la Ambasada Română de la Viena Citește restul acestei intrări »


STÂRNITE DE VIITURI

07/11/2022

Gentiana

de Gabriela Gențiana GROZA

șuvoi de apă –
răscolind în adâncuri
vietățile

Locomotiva urmată de vagoanele încărcate cu marfă gâfâie apropiindu-se de stație. Semnalul sonor își taie cale prin aerul tăcut. Un ultim șuier și roțile trenului se rostogolesc din ce în ce mai încet, oprindu-se în fața clădirii răbdătoare a bătrânei gări. Este ora la care călătorii sunt la vetrele lor. Se gândește că și el, mecanicul de locomotivă, peste o jumătate de oră o să fie în sat între ai lui și după ce o să mănânce o tocăniță gustoasă, o să-i tragă un somn bun, așa ca acasă. Preocupat, face ultimele pregătiri pentru a lăsa în ordine locomotiva mecanicului care îl va schimba. Se uită în direcția din care acesta ar trebui să apară. Altădată îl aștepta pe peronul gării , avea obiceiul să vină mai devreme. Nu-i nimic, mai poate aștepta și el puțin, poate are omul vreo treabă! De la casa acestuia, aflată lângă podul de peste râu și până la gară omul  face cam douăzeci de minute pe jos. Privește spre câmpul tăiat de o potecă îngustă bătătorită de roți de biciclete și de pașii oamenilor grăbiți de regulă să prindă trenul.

Mecanicul își freacă ochii odată și încă odată… Stă bine cu vederea, cum altfel ar putea să facă o astfel de meserie? Vede niște ghemotoace mișcându-se în mod ciudat. Când ghemotoacele ajung mai aproape își dă seama Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXII (2022), nr. 479 (1 – 15 Octombrie)

24/10/2022

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Politica fricii. Îmi dau seama astăzi, că din primii ani ai vieții mi-a fost inoculată, ușor-ușor, de către părinți, frica. Nu aveam voie să fac una sau alta, fiindcă mă „papă bau-bau”; nu aveam voie să ies în drum, fiindcă mă mușcă câinii sau mă bat copiii; nu aveam voie să fac prostii, fiindcă se supără Doamne-Doamne pe mine. Mi-era frică de tata și de mama, deși nu m-au bătut niciodată. În școală mi-era frică de învățătoare, că mă bate; mi-era frică să nu iau note rele; mi-era frică să nu fac vreo prostie, că-mi scădeau nota la purtare; mi-era frică să mă duc la biserică, fiindcă directorul școlii îmi spusese că va sta el însuși în podul bisericii și mă va urmări; mi-era frică de exmatriculare, fiindcă scrisesem  o amărâtă de scrisoare pentru „Vocea Americii”; mi-era frică de cei care furau copii și le scoteau organele pentru spitale și de aceea mă duceam la școală și întorceam de acolo strecurându-mă cu atenție pe Valea Bârzii și pe Ogașul Voicanilor, departe de șosea; mi-era frică de cei ce făceau recensământul, că mă vor găsi ascuns cu oaia în streaz și mi-o vor lua…

Mai târziu, frica a devenit un „modus vivendi”, un fel de a trăi. Mi-era frică să nu încalc legile, ca să nu fiu amendat, condamnat.

Îmi era frică să nu fac accidente și, la rândul meu, să nu fiu accidentat; mi-era frică de tot felul de boli și de pericole, de oameni răi, de bandiți și de criminali; mi-era frică să nu scriu sau să vorbesc ceva, cu care să fiu incriminat de autorități și priponit; mi-era frică de omul cu care vorbeam, fiindcă putea să fie un turnător; mi-era frică de cutremure; mi-era frică de cei ce spuneau că vor desființa Biserica și voi rămâne pe drumuri; mi-era frică de ziua de azi, de ziua de mâine, de cartela de pâine, de gamela ce se auzea zdrăngănind tot mai aproape. Mi-era frică de frig, de întuneric, de foamete, de război și de multe altele.

A venit Revoluția și credeam că, odată cu ea, a venit și fericirea. Aiurea! Frica i-a luat locul. Citește restul acestei intrări »


SPIRALA GENELOR DIN CROMOZOMI

24/10/2022

de Gabriela Gențiana GROZA

Gentiana

Culori de toamnă
așternute peste tot
amintind clipe

Fiecare dintre noi vine în lume cu un bagaj de gene moștenite de la părinți. La rândul lor părinții au primit însușiri de la cei care le-au dat viață și le-au îndrumat pașii până ce au devenit capabili de a fi independenți de grija părintească. Mi-ar fi plăcut nespus de mult să îi cunosc pe bunicii din partea mamei mele, dar ei trecuseră la cele veșnice când am început eu să știu întâmplările lumii acesteia. Anghelina, mama mea, a fost cel de al unsprezecelea copil al bunicului Spiridon venit din Grecia și al Ecaterinei cu care s-a căsătorit. Bunicii au trăit în localitatea Vadu Săpat, județul Prahova, acolo unde aveam să mă nasc și să viețuiesc și eu până la vârsta de nouă ani. Din satul natal ne-am mutat împreună cu părinții la Ploiești, ca să putem învăța în școlile de aici. Am avut marea șansă ca să îi avem în viață pe bunicii din partea tatălui meu, preotul poet Niculaie Martinescu. Bunicul, lucrător feroviar în portul Constanța, a avut împreună cu bunica o fată și patru băieți dintre care doi cu studii teologice. Tatăl meu, care a urmat Facultatea de Teologie din Cernăuți, avea un talent oratoric deosebit și datorită unei mari iubiri a semenilor săi era apreciat de enoriași. Noi, cei cinci frați, patru fete și un băiat, mergeam mai ales vara la dragii noștri bunici de la Constanța. Tatăl meu, Niculaie Martinescu, născut la 5 noiembrie 1910, a trecut la cele veșnice la 9 septembrie 1982. În ultimele clipe de viață Citește restul acestei intrări »