Amintiri despre Arhimandritul Iuliu Scriban

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Arhim. Iuliu Scriban
(31 mai 1878, Galați – 4 ian. 1949, București)

Arhimandritul Iuliu Scriban a fost unul din monahii de înaltă cultură din perioada interbelică românească. A funcționat mulți ani ca redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română”.

Am avut prilejul ca să-l întâlnesc pe Părintele Arhim. Caliopie Georgescu, fostul stareț al Mânăstirii Lainici, la București, în seara zilei de 30 martie 1981. Aveam de lucru la Biblioteca Academiei și mă cazasem la căminul Patriarhiei. Îl cunoscusem pe Părintele Caliopie în perioada 1976-1977, când lucrasem împreună la Mitropolia Olteniei din Craiova. Mă apropiasem sufletește de dânsul, fiind un bătrânel foarte cumsecade, sfătos și plin de amintiri interesante din trecutul Bisericii și al țării.

În seara aceea mi-a vorbit despre Arhim. Iuliu Scriban și despre Gala Galaction. Cu Iuliu Scriban slujise ca preot. Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Împreună cu episcopul Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres într-o țară apuseană. A avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribuna congresului, fiecăruia în limba sa. Știa zece limbi să le vorbească fluent. I s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți, fiindcă era o adevărată revelație pentru participanți. La acest congres l-ar fi întrebat mai mulți „- Ce ești tu în Biserica ta?” El a răspuns cu modestia care-l caracteriza: „- Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”

În timpul primului război mondial fusese implicat într-o grupare de intelectuali, care promulgase o

PE FIRUL VIEȚII LUI TEODOR GROZA

de Mircea Ioan CASIMCEA

Motto: Privind înapoi pe firul vieții mele, consider că Bunul Dumnezeu m-a înzestrat cu puterea de a mă instrui permanent și de a munci cu asiduitate pe tărâmul pe care l-am îndrăgit încă din adolescență. Mi-aduc aminte că oboseala nu a învins neastâmpărul meu.

Aceste fraze, pe care le-am așezat drept motto la recenzia mea, sunt extrase din cartea cu memorialistică intitulată Pe firul vieții mele, scrisă de inginerul Teodor Groza, tipărită în anul 2023, în condiții grafice remarcabile, la cunoscuta editură clujeană Ecou Transilvan. Memoriile sunt prefațate de un Argument și finalizate cu o Încheiere, însă nu lipsește nici o succintă Bibliografie. Acestea sunt relatate în 16 capitole, începând cu Copilăria și adolescența, finalizând cu cel intitulat Secretar de Stat la Ministerul Transporturilor, ultima funcție importantă pe care a deținut-o memorialistul, de fapt a doua oară.

Prin formularea titlurilor capitolelor autorul sugerează cititorului cele mai remarcabile momente ale vieții active, motiv să le redau cronologic: Lăcătuș montator locomotive la Depoul de Locomotive CFR Oradea, Student la Facultatea de Transporturi București, Perioada de stagiu ca inginer, Activitatea ca inginer la Depourile de Locomotive CFR Oradea și Ploiești, Șef Depou Adjunct la Depoul de Locomotive CFR Fetești, Activitate ca inginer la Divizia Tracțiune a Regionalei CFR București, Șef Depou Coordonator la Depoul de Locomotive CFR Fetești, Revizor Central la Revizoratul General de Siguranța Circulației din MTTc, Director General la Regionala CFR Cluj, Secretar de Stat Șef Departament Transport Feroviar la MLPTAT, Președinte al Societății Naționale CFR, Activitate ca inginer la Regionala CFR Cluj, Primar al municipiului Cluj-Napoca, Secretar de Stat la Ministerul Transporturilor.

Vasile Vetișanu

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Vasile Vetișanu
n. 29 aprilie 1935
d. 1 decembrie 2012

Vasile Vetișanu (1835-2012) a fost cercetător științific, director al Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române (1990-1992), senator (1992-1996) și deputat (1996-2000) în Parlamentul României. L-am cunoscut la un simpozion, la Botoșani, în zilele de 18-20 noiembrie 1982. M-am nimerit în cameră la hotel cu dânsul și cu Domnul Popa Gheorghe, muzeograf la Mausoleul din Mărășești. Abia a doua zi le-am aflat numele. Era seara, eram obosiți de drum și am discutat puțin.

A doua zi, pe 19 noiembrie, la ședința festivă de deschidere, după ce au vorbit oficialitățile, a vorbit Domnul Vasile Vetișanu despre cultura populară. A fost magistral, deși în anumite momente părea cam timid.

A urmat masa, pe care am luat-o la cantina Liceului Sanitar din Botoșani. Masa a fost cam sărăcuță. Am stat împreună cu Domnul Vasile Vetișanu, cu Domnul Prof. Gheorghe Hrușcă și Domnul Prof. Filaret Aprotosoaie. Ultimii erau pensionari, unul din Vlădeni și altul din Săveni, județul Botoșani. Bătrânii au început să spună amintiri despre Nicolae Iorga. Aflând că mă ocup de așa ceva, mi-au luat adresa și m-au asigurat că-mi vor scrie acasă. Domnul Vasile Vetișanu ne-a vorbit despre valoarea inestimabilă a etnoistoriei și despre necesitatea unor studii mai ample. I-am vorbit de proiectul meu privind Cronica nescrisă a românilor și a rămas foarte impresionat. Mi-a recomandat să nu coroborez documentul etnoistoric cu cel

ION NOTINARU

pr. Al. Stănciulescu-Bârda

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Ion Notinaru nu este erou de roman sau de film. Ar putea să fie! Optzeci de ani şi-a căutat fericirea între dorul de libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o sau nu e greu de spus de noi. Numai el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a fost o realitate sau numai o himeră, dragostea de copii a fost singura care i-a dat echilibrul sufletesc, puterea de a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa merită trăită.

S-a născut în satul Plopi din comuna mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume. S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de pe marginea mărilor şi oceanelor.

A avut doi copii. Din câştigul muncii sale îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A ieşit din ţară într-un

Cum arăta Facultatea de Filosofie din București în urmă cu o jumătate de secol

Semnal

O carte năstrușnică a publicat recent prof. dr. Nicolae Iuga (Cu lanterna lui Diogene prin Facultatea de Filosofie, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2023). Aici sunt narate întâmplări din perioada studenției sale bucureștene din anii ’70, unele cunoscute, dar și portretele inedite ale unor dascăli mari și celebri din acea vreme de la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Aceste portrete, vreo douăzeci la număr, nu sunt prezentări seci, în stilul administrativ banal al prezentării unui C.V., ci sunt mai degrabă portretizări literare ale unor personalități care nu mai sunt în viață, prezentări în care persoanele sunt transformate în personaje, la limita dintre reconstituirea fidelă a realității și ficțiunea conținută inevitabil în folclorul urban și academic. Unele dintre aceste evocări au fost publicate în serial în revista „Tribuna”, pe parcursul anilor 2022-2023. Sunt caracterizări, nici encomiastice dar nici satirice, care nu conțin nici elogii dar nici

Prof. dr. NICOLAE FER – in memoriam

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

L-am cunoscut în toamna anului 1976. Venise la noi la facultate ca asistent. Eram în ultimul an. Venea la clasa noastră punctual. Intra sfios şi tremurător. Era scund, slab, firav şi delicat ca o fată bine crescută. Degetele lui erau subţiri ca nişte fire, obişnuite doar cu filele cărţilor şi uneltele de scris. Purta un costum negru, bine călcat şi periat, cămaşă albă şi cravată. Era elegant în felul său, dar nu pentru a se mândri cu asta, ci cred că era elegant din respect pentru instituţia pe care o deservea, Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Am aflat repede că era singurul fiu al unui preot din Ardeal şi că a făcut doctoratul în Germania, încununându-şi studiile cu un strălucit examen trecut cu „magna cum laude”. Cei mai mulţi dintre noi îl depăşeam ca înălţime şi robusteţe fizică, încât el însuşi părea un coleg de-al nostru. Când urca însă la catedră şi începea să vorbească, lucrurile se schimbau.

Din om firav şi sfios sub aspect fizic ieşea la lumină o admirabilă robusteţe spirituală, o minte sclipitoare, o inteligenţă care promitea mult. Mai veneau atunci pentru a îndruma lucrări de doctorat la facultatea noastră marii profesori precum părintele Dumitru Stăniloae, Ioan Coman, Petru Rezuş, Liviu Stan, Nicolae Balca, ori predau cursuri la facultate profesori de elită, precum Alexandru Elian, Ene Branişte, Ioan Rămureanu, Niculae Şerbănescu, Emilian Popescu, Dumitru Popescu şi alţii. Nicolae Fer şedea la masă cu ei şi discuta probleme de înaltă ţinută intelectuală,

Gheorghe Șincai

Gheorghe Şincai
(28 februarie 1754 – 2 noiembrie 1816)

selecție text de Mária BERÉNYI

UNUL DINTRE CORIFEII ȘCOLII ARDELENE, GHEORGHE ŞINCAI, ASTFEL SCRIE DESPRE ACTIVITATEA SA ZILNICĂ CÂND ERA CENZOR LA TIPOGRAFIA DIN BUDA

„Mă scol dis de dimineaţă, la ora patru mă aşez la masă, corectez, scriu sau citesc până la opt şi jumătate, atunci merg la Pesta şi la ora nouă intrând în vreo bibliotecă, acolo până la douăsprezece citesc mai ales manuscrise, la care foarte greu am avut acces, atunci mă reîntorc în cetate să iau masa, isprăvind pe la ora două masa, o jumătate de oră dau destinderii sufleteşti, plimbându-mă cu unii şi alţii, la două şi jumătate merg din nou la Pesta şi de la trei la şase sânt din nou în bibliotecă, după şase reîntors la Buda, peste o jumătate de oră mă apuc iar de lucru până la opt, dar asta nu întotdeauna, căci adeseori fac vizite, uneori eu sânt vizitat, iar la ora opt seara după atâta alergătură, merg şi mănânc şi beau, dacă am ce, în sfârșit la ora zece vin la culcare.”

Prof. Ion C. Chițimia

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Ion Constantin Chițimia
(22 mai 1908 – 19 februarie 1996)

Auzisem de dânsul din diferite surse, îi citisem cu plăcere și interes numeroasele articole din presă, într-un cuvânt, știam că există și mi-l închipuiam un adevărat uriaș.

Întâmplarea a făcut să-l cunosc personal în 1979. Se ținea la Tr. Severin un simpozion, la care participau oameni de cultură din toată țara. Printre aceștia ne strecurasem cu sfială și câțiva mehedințeni dornici de a realiza ceva în plan cultural.

Aveam o comunicare privind O nouă variantă a Letopisețului Cantacuzinesc, al cărui manuscris îl descoperisem cu puțin înainte la Mănăstirea Căldărușani. Când am văzut programul și am înțeles că voi prezenta comunicarea în secțiunea condusă de profesorul I. C. Chițimia, am înghețat. M-a bătut gândul să dau bir cu fugiții, dar n-am făcut-o. Să vorbești profesorului Chițimia de Letopisețul Cantacuzinesc era un adevărat act de curaj, ca să nu zic de nebunie. El era autorul unor tratate și studii fundamentale privind istoria literaturii române vechi, iar eu un amator fără nici o experiență în domeniu.

Când mi-a venit timpul să-mi țin comunicarea, aveam emoții ca înaintea unui examen greu. Profesorul Chițimia trona în prezidiul secțiunii cu incontestabilă autoritate. Nu prea avusesem urechi pentru ceea ce se vorbise până atunci. L-am auzit doar că mă anunță: „- Urmează colegul…, care ne va prezenta…!” Nu mai aveam ieșire. Trebuia să iau taurul de coarne. Și am făcut-o!

Spre surprinderea mea, Profesorul Chițimia nu s-a supărat că am intrat în domeniul său. A ascultat cu atenție

In memoriam: Constantin Rădulescu-Motru

Constantin Rădulescu-Motru
(15 februarie 1868 – 6 martie 1957)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filozof, pedagog, psiholog, scriitor, om politic, academician, președintele Academiei Române (1938-1941), era originar din satul Butoiești jud. Mehedinți. Este una dintre personalitățile marcante ale culturii române din perioada interbelică. Din păcate, chiar și azi, după câteva decenii de la Revoluție, el rămâne, pe nedrept, într-un puternic con de umbră.

În anii tinereții m-a privilegiat Dumnezeu și am citit sute de cărți de tot felul. Foarte multe le-am citit ca documentație pentru cărțile pe care eu însumi le-am dat la lumină mai târziu. Aș menționa în acest sens cele două volume din Coloana Infinitului, Nicolae Iorga, George Călinescu, bibliografiile revistelor teologice și altele. Așa am ajuns să lecturez pagini semnate de marele cărturar mehedințean. Mă fascina, deși nu-i înțelegeam eu bine toate gândurile și ideile. Observam însă că majoritatea cărților lui erau tipărite înainte de război și se găseau la fondurile de carte interzisă ale bibliotecilor. De câte ori ceream câte o carte a acestui autor, bibliotecarele se uitau suspect la mine. Îmi dădeam seama că ceva nu e în ordine, că undeva este o taină.

Într-o discuție purtată cu unchiul meu, fratele mamei, Prof. Ion Pârvănescu, la 4 februarie 1981, i-am sugerat să meargă prin Butoiești și Gura Motrului și să se intereseze de rude, acte, fotografii sau amintiri despre Rădulescu-Motru.

Michaela Bocu, prietena condeierilor

de Gabriela Gențiana GROZA

Michaela Bocu
n. 22 iunie 1954, Cluj
d. 24 august 2022, Cluj-Napoca

Picuri de rouă
lunecând în cuvinte
pe buza vremii

Am avut șansa ca de-a lungul profesiunii mele de dascăl să realizez că numai îndrăgind copiii am avut satisfacția de a-mi exercita datoria pentru care am fost formată la rândul meu de dascăli împătimiți ai profesiei lor. Consider că, după familie, dascălul are cel mai mare impact asupra creșterii și dezvoltării ființelor omenești. Mlădițele date nouă în grijă, pentru un număr de ani, se metamorfozează clipă de clipă, au nevoie de o profundă cunoaștere, de înțelegere, uneori chiar de sacrificiul personal al adultului sub a cărui baghetă magică se află în anii de școală. La Colegiul Național „George Coșbuc” din Cluj am avut norocul să o am elevă pe talentata mezzosoprană Lavinia Bocu, o elevă de excepție.

Mama Laviniei, jurnalista Michaela Bocu m-a înțeles în demersul meu în a inocula elevilor dragostea pentru lectură și mai cu seamă de a-i îndruma să compună poezie sau proză, pe măsura talentului fiecăruia dintre ei.