Tradiții din lada de zestre a Maramureșului – fârtăția și nunta

 prezentate participanților în Tabăra de Creație Literară
„Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!”

de Nelu DANCI

Oameni talentați, scriitori prestigioși au venit cu mare drag în Maramureș, iar noi, organizatorii, scriitorul Vasile Bele, prof. Gelu Dragoș și subsemnatul, poet popular Nelu Danci, ne-am străduit să fim la înălțime, așa cum sunt moroșenii – ospitalieri și primitori.

Voi mulțumi tuturor poeților și scriitorilor care ne-au răspuns la invitație. Mulți. Deși, la început, fârtatul Vasile Bele, zicea că nu dorește mai mult de 20-25 de persoane. Am depășit acest număr. Am fost peste 40 de participanți, dar mulțumim lui Dumnezeu că totul a fost bine.

Am ales ca locație pentru desfășurarea taberei, Pensiunea Rustic din Baia Sprie, unde doamna Cristina (patroana), o distinsă și foarte bună prietenă, ne-a susținut și ne-a încurajat. Ne-a oferit cele mai bune servicii, cele mai bune mâncăruri tradiționale, tocmai pentru a le oferi participanților motiv de bucurie și fiecare să-și dorească revenirea în Maramureș.

Toamnă aurie, la Chiuzbaia pe chindie

de Zenovia ZAMFIR

În fereastra uitată deschisă, toamna se arată mai coaptă, mai obosită un pic, dar de o frumuseţe aparte, ea trăieşte din lumina de miere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Toamna e de aur, nu strălucitor, aur blând, primitor şi odihnitor. Un aer rece, cu parfum de struguri copţi şi crizanteme îmbobocite pluteşte peste oraşul încă adormit. Mânaţi de un vânt rece, norii mărşăluiesc cu repeziciune, atât de aproape de pământ, încât pot fi atinşi de vârful copacilor, primele frunze au prins deja culorile focului, iar fumul dimineților dă şi mai mult farmec zilelor de toamnă timpurie.

Distinsă şi mândră, toamna păşeşte pe meleagurile însetate de liniște, aleargă şi se zbenguie gândurile prin frunze, obosesc şi-apoi cad moleşite-n covorul cald, ţesut cu dragoste din frunze multicolore.

Ce vremuri… Ce oameni erau…

MOTTO: În casa aceasta a locuit un om, / avea în grădină flori și roșii / și dimineața îl trezeau cocoșii, / iar fructele le lua direct din pom! // […] în jur era tot veselie, / dar, anii au fugit ca… hoții. // Acum n-ai ce să mai admiri, / omul a plecat, de mult, spre stele, / lăsând aicea toate cele / și un crâmpei de amintiri, // care… vor dispărea și ele… (Titina Nica Țene, „Zădărnicie”)

de Angela-Monica JUCAN

Locuiam în Cluj, într-un modest cartier de case. Între două colțuri de stradă, cu vecinii din dreapta, stânga, de vizavi, eram în relații foarte apropiate.

Vara-iarna, toată lumea întreținea și curățenia stradală, cât ținea gardul fiecăruia (nici vorbă să o fi făcut Sfatul Popular –„primăria” de-atunci), inclusiv (vara) partea carosabilă (care era de pământ). Când ningea, cine ieșea mai devreme dădea două-trei lopeți de zăpadă și în partea de trotuar a vecinilor din dreapta și din stânga, nu se zgârcea la lucru nici dacă data următoare se nimerea să fie tot el primul. Zăpada de pe carosabil o tasau mașinile care treceau ocazional pe-acolo.

Cam toți aveam porci și găini. Nimeni nu se plângea de miros. Porcii îi tăia măcelarul, dar veneau și bărbații din jur să ajute proprietarii la ținut animalul. Când era la pârlit, apăreau și copiii, să primească ureche și coadă. Din carne și din mezeluri, se făcea pachet pentru vecini, fie că au ajutat, fie că nu, fiindcă fiecare tăia porcul în altă zi și cu alt măcelar (de regulă, amator, nu profesionist), deci rețetele

In memoriam Nicolae Felecan. Non omnis moriar

de Daiana FELECAN
Universitatea Tehnică  din  Cluj-Napoca,  Centrul  Universitar  Nord  Baia  Mare,  România 

„Marile personalități culturale, științifice, au reprezentat modele pentru mulți discipoli, care s-au format sub îndrumarea Domniilor Lor, contrazicând, parcă, afirmația lui Brâncuși: «rien ne pousse à l’ombre des grands arbres»” (Felecan 2020: 358).

Nicolae Felecan
(1941-2020)

Am tot amânat să scriu acest nefericit text și nu pentru că n-aș fi avut ce spune oricând, ci pentru că a reprezentat acea parte, din „ceea ce trebuie” (necesse est) făcut în astfel de circumstanțe, care mi-a revenit mie (Oliviu dixit). Mai explicit, mi-a fost încredințată redactarea necrologului Dascălului meu preferat, socrului meu desăvârșit, Omului meu exemplar. Din 26 noiembrie 2020 – de când cu siguranță fără voia lui, dar din culpa unui conglomerat de nebăgări de / în seamă ale nătângului sistem medical românesc, Nicolae Felecan a trecut Styxul, bătând camaraderește umărul lui Charon – mintea și sufletul mi s-au zăvorât. Au refuzat fie să chibzuiască la nenoroc(ire), fie să ostoiască zarva încremenită de pierdere și să găsească acea liniște ce le-ar fi permis să se aștearnă într-un consens scriptural. O fac acum și simt cum baierele inimii slăbesc și se dezleagă, cum durerea se prelinge într-o multitudine de firișoare vinete și se varsă în albia (Cât de încăpătoare? Cam cât apăsarea unei cruci purtate sisific pe Golgota celor rămași mai în urmă?) organizată geometric în zona de centru-stânga a pieptului. În altă parte și cu alt prilej, notam că noiembrie este luna îndrăgostirii. Când începi să pierzi șiruri de ființe dragi ție atunci, n-o mai poți socoti decât un levant împustiit.

Era tot toamnă, dar era asemănătoare celei ab origine. Era lumină, nu frig și ceață. (Mereu m-am rugat lui Dumnezeu că, dacă va decide să-i ia pe-ai mei înainte-mi, să nu o facă pe frig și ceață. Mă tem că acestea două ar mușca hulpav din mine și părți considerabile din carne mi se vor duce și ele și voi rămâne un trup descărnat, cu ochi înfipți incolor, ale căror lacrimi vor fi înghețat pe modul unei spaime supraomenești).

Era un laborator de chimie,

„Motanul încălțat”, o poveste catehetică

Nu purtați deci grija zilei de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale – Matei 6, 34

de Angela-Monica JUCAN

Citesc și citesc, că-i place nepoatei mele celei mici, „Motanul încălțat”.

Acum, când poveștile atâtor trecute generații de copii sânt respinse de mulți părinți liber-cugetători și de cadrele didactice progresiste ba pe motiv că nu ar fi educative în spiritul vremii noastre, ba că n-ar mai fi copiii interesați de ele, ba că ar leza unele sensibilități, ba că e pus, injust, în valoare personajul masculin, iar celui feminin i se atribuie rol pasiv și rost decorativ – misoginism în toată regula! –, nepoata mea, în etate de un an, e încântată să audă despre o pisică-băiat, care mai și umblă cu șmecherii, despre personaje bucuroase de venituri fără muncă și nedeclarate la fisc – curat penal! –, despre o fată care nu face nimic, decât că stă așa, frumoasă și fată, într-o poveste cu un băiat care are doi frați (nu surori) mai norocoși decât el în ce privește moștenirea de la un tată (nici ăsta mamă) decedat, o poveste cu un căpcăun (normal că bărbat) care se preface în leu, apoi în șoarece (măcar de s-ar fi prefăcut în leoaică și în șoricioaică, nu-i așa…), cu un rege credul, dar profitor și a cărui regină e absentă.

Nepoata mea alege, din mai multe, cartea („catea”, în vocabularul ei), vine cu ea („catea” are și valoare de propoziție, exprimând eliptic solicitarea de a-i citi), ascultă la nesfârșit povestea și învață (are grijă bunică-sa) că e construită în realitate pe etica creștină

Spre infinit, pe calea ferată

de PAUL Antoniu
(Sâmbătă, 15 martie 2014)

Motto: „Două linii paralele se întâlnesc în infinit” (definiţie din manualul meu de Geometrie).

Eram acasă la părinţi, în ultima vacanţă de vară, după terminarea celor şapte clase primare, urmând ca, mai spre toamnă, să dau examen de admitere la liceu. A fost o vacanţă un pic mai altfel, în care simţeam dureros cum copilăria îmi scapă printre degete; o copilărie profund marcată de o crimă năprasnică, cea din umbra răstignirii de pe dealul numit „A Dumbrăvii”, loc blestemat, unde, mai apoi, bătaia lui Dumnezeu a îngrozit întregul sat, după ce un fulger, ca din senin, a lovit şi a aprins lemnul Sfintei Cruci la umbra căreia a avut loc teribila crimă pentru o datorie neplătită la vremea promisă. La scurtă vreme, tata şi credincioşii din sat au ridicat o altă răstignire, mai spre adâncul Dumbrăvii, şi tot la căpătâiul unui mormânt-simbol pentru cinstirea Eroilor Neamului. Acea ultimă vacanţă, din copilăria mea pe ducă, mi-am petrecut-o, cu voie de la tata, după pofta inimii: toată ziua la scaldă, cu deja foştii mei colegi la joacă (un fel de oină), bătând pe ogradă, după primul cosit, o minge de cârpe şi alte „sporturi” săteşti. După o vreme, pe calea ferată dintre Someş şi casa părintească, zilnic, trecea un tren

Din ciclul „N-am fost un… cineva”

DUPĂ 60 DE ANI… 

de PAUL Antoniu

Moto-uri:

– „Fă-ţi datoria până-n capăt, bine. / Sunt datorii şi ţelul şi povara…” (Tudor Arghezi).

– „Sunt mai bătrân ca tine, Doamne” (Lucian Blaga).

În vara anului 1954, după examenul de maturitate (bacalaureatul de azi…), luat cu note nici prea-prea şi nici foarte-foarte, înduioşat şi nu prea, cu capul în nori, am făcut primii paşi pe un drum necunoscut şi fără o ţintă anume. Cu floarea speranţei, în minte şi-n suflet, neofilită, mi-am împlântat, de-a dreptul în soare, catargele corabiei, valurile vieţii înfruntându-le pieptiş. Am lăsat în urmă profesori de mare prestigiu şi colegi ce-aveau să devină şi ei… cineva în viaţă, amintirea a două fete pe care le-am iubit („Primele iubiri” de Nicolae Labiş), nu şi ele pe mine, pe zgârcita mea gazdă care a vrut să-şi pună gheara-n gât ca piţigoiu’ la reforma monetară din 1953 (?), când zecile ei de milioane păstrate în „seiful” de sub saltea şi-au pierdut valoarea (10 bani – un ou), peste noapte.

„Banchetul” de adio l-am făcut în parc împreună cu câțiva colegi,

De la Catedrala de Cristal la Catedrala lui Cristos

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

După 1990 am putut vedea și emisiuni din străinătăți mai îndepărtate. M-a cucerit prin stil, expresie și ambient o emisiune în care pastorul american dr. Robert Schuller, unul dintre cei mai mari telepredicatori ai lumii, vorbea câtorva mii de credincioși în Catedrala de Cristal din Garden Grove (California). O minune arhitectonică (peste 28.000 m.p.), proiectată de marele arhitect Philip Johnson, realizată din 12.000 panouri de sticlă așezate într-un păienjeniș de cadre din oțel și considerată cea mai mare clădire din lume din acest material.

În 1993 am avut privilegiul să vizitez această megabiserică creștină, înaltă cât o clădire cu 12 etaje, ce părea din cristal datorită reflexiei luminii din toate direcțiile. Aici se găsește și una dintre cele mai mari orgi din lume, cu peste 16.000 de tuburi.

Prof. dr. Nicolae Iuga își publică volumul al doilea al Jurnalului

Volumul al doilea al „Jurnalului” redactat de universitarul și scriitorul Nicolae Iuga a apărut recent cu titlul În amiaza vieții (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2021). Însemnările din acest volum acoperă activitatea autorului de pe la începutul anilor 1990, implicarea sa în viața politică și administrativă, considerații despre fenomenul numit Piața Universității din aprilie-iunie 1990, ingerințele politice și lucrăturile FSN din zona Inspectoratului Școlar al județului Maramureș, experiența jurnalistică, impostura, grandomania și invidia din lumea universitară băimăreană, declinul cultural și degradarea continuă a societății românești contemporane.

Scriitorul își motivează publicarea acestor pagini, arătând că Jurnalul unui autor de lucrări teoretice poate

Un primar și o învățătoare au făcut casă bună împreună

de Maria GÂRBE

Emilia Vinț (n. 23 sept. 1937)
Vasile Vinț (n. 4 febr. 1934 – d. 16 sept. 2019)

În galeria primarilor din Cicârlău, Vasile Vinț ocupă un binemeritat loc. Poate că are și cea mai îndelungată stabilitate în această postură – 13 ani. A fost primar al comunei Cicârlău din 1973 până în 1986. Și atunci schimbarea s-a produs din cauza unei întâmplări colaterale. O rudenie apropiată lui a ales să rămână în străinătate, gest nepermis de politica acelor vremuri.

S-a născut la Cicârlău și a rămas aici pentru totdeauna. N-a ales varianta plecării la oraș, destul de la modă atunci. Așa cum ni s-a întâmplat altora.

Îmi amintesc acum de volumul-jurnal al artistului plastic Vasile Jurje apărut în 2019 – Monolog după o cortină. Vasile Jurje și-a început studiile primare în localitatea natală, iar după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția scenografie, București, 1967, s-a stabilit cu familia în celălalt colț de țară, aproape de Marea Neagră. După vârsta de 70 de ani, s-a reîntors la Cicârlău. Iată ce notează în 2001, în jurnalul său: Constat că după atâția ani de absență mă simt ca un străin în comuna mea natală. A crescut o nouă generație pe care nu o cunosc și, la rândul lor, aceștia nu știu nimic despre mine. Prietenii copilăriei, puțini câți au mai rămas, stau la Baia Mare, au familiile lor și ne-am înstrăinat.

Vasile Vinț a fost președintele Consiliului Popular al comunei Cicârlău, primarul consătenilor săi, alături de care a crescut și s-a format pentru viață.