Povești de (ne)adormit copiii

 

Fragment din romanul Viața, de la capăt, în curs de apariție la Editura Paralela 45

Leon-Iosif Grapini, vorbind despre cărțile sale la inaugurarea Centrului Cultural „Dimitrie Gusti” din comuna Șanț, Bistrița-Năsăud, 9 aprilie 2018

de Leon-Iosif GRAPINI

OPINCĂRIȚA SATULUI, lelea Sabina, nu era vecină cu noi, deși locuia la nici o sută de metri de casa noastră, nu avea acest statut, fiindcă locuința sa, aflată la strada principală, peste drum, chiar în gura uliței, nu se găsea în locul copilăriei mele, mic fiind, în drumul mare ieșeam rar, nu doar eu, ci toți copilașii de pe ulicioară, și-a câștigat însă faima de cea mai bună povestitoare, avea un umor inegalabil și irezistibil, o dorea lumea la șezători, nu numai noi, copiii, ci și femeile părtașe la aceste întruniri, nu era vecina noastră, dar cea mai bună prietenă a mamei era, mult timp au întreținut prietenia, până ce anii s-au strâns peste ele și, odată cu ei, s-au strâns și vorbele spuse când ar fi trebuit să rămână nerostite, ducând la bănuieli și la neînțelegeri, nu s-a ajuns la certuri, ci doar la o adâncă tăcere, din care niciuna nu a vrut să iasă rostind cuvintele magice, Iartă și tu, că eu am iertat.

Primul film

de Leon-Iosif GRAPINI

Au apus vremurile în care caravana cinematografică bătea drumul văii, oprindu-se din localitate în localitate, pentru a oferi publicului spectator producții cinematografice mai mult sau mai puțin interesante, cele de propagandă fiind mai numeroase, dar și cele mai nesuferite și plicticoase, să nu ne audă conducerea de partid, că-i bai, rămâne între noi, cele artistice erau mai puține, însă atrăgătoare și căutate, căutare aveau și celelalte, nu cu voie, ci de nevoie, căci te căuta  propagandistul de la consiliu până te găsea, un refuz era inadmisibil, nu refuzi propagandistul, ci partidul, dai în mine, dai în fabrici și uzine, caravana și-a încheiat misiunea, acum cinematograful are un aparat de proiecție propriu, pus în funcțiune de un generator electric situat într-o baracă aflată în afara clădirii, aparat de proiecție instalat în spatele sălii de spectacole, într-o chichineață improvizată din scânduri rindeluite și vopsite în alb,

Culegătorii de zmeură

de Leon-Iosif GRAPINI

În ciuda greutăților de tot felul, cu doi copii pe cap, cu o mamă cicălitoare, cu muncă zi de zi pe ogoarele și fânețele satului, cu nevoi multe, mama era o fire veselă, încrezătoare și comunicativă, prin casă cânta mai tot timpul, deretica și gătea cântând, torcea și țesea cântând, avea o voce minunată, așa credeam noi, așa și era, însă nu și-a cultivat talentul, nu avea cum, mama, ca toate tinerele neveste din sat, iubea mult muzica populară, nu rata niciun spectacol folcloric ținut la căminul cultural, acasă fredona melodiile auzite. Cunoștea câteva cântece, unele mi le amintesc, Trandafir cu creanga-n apă, Adă, Doamne, trenu-n gară și Dodă, dodă. Scena pe care putea să se desfășoare în voie, cu toată priceperea și forța era zmeurișul. Sursa noastră de venit, constantă, sigură și substanțială, în toți acei ani, a fost dată de banii câștigați de-a lungul verii, prin strângerea și vânzarea la stat a fructelor de pădure, zmeură, mure și afine.

Taragotistul

de Leon-Iosif GRAPINI

Despre cetate, prima oară am auzit de la badea Florea, taragotistul, avea poveștile lui, ni le spunea cu voce misterioasă, făcându-ne atenți și lăsându-ne de cele mai multe ori cu întrebări nesatisfăcute, în cel mai bun caz, cu un răspuns în doi peri, când termina o povestire, fără a ne lăsa timp să ne exprimăm nedumeririle, își lua taragotul adus cu el și lăsat în așteptare, în spatele său, pe scaunul scos din casă, și se punea pe cântat, doinea de se auzea până dincolo de marginile satului dacă era instalată liniștea înserării, cel mai adesea sufla în instrument duminica, după-amiaza, cânta și încânta asistența de pe uliță, bărbați, dar mai ales femei, cu toții așezați pe lavițe, când povestea, în afară de noi, copiii, cei mari nu-l prea ascultau, fie cunoșteau istorisirea, fie nu dădeau crezare, în vreme ce vorbea, bărbații și femeile își vedeau de treaba lor pentru care au ieșit la drum, ei jucau o carte, comentând întâmplările de peste zi și de peste săptămână, ele conversau pe teme cotidiene, știrile fiind întoarse pe toate fețele, dar când bătrânul începea a doini, toți,

Un mod de viaţă

„Şcoala elementară” (Ion Georgescu-Muscel)

de Gelu DRAGOŞ

Cred că eram în clasa a V-a când am văzut de aproape un meci de tenis de câmp „live” între directorul şcolii de atunci, profesorul de limba română Andrei Buciuman şi frumoasa lui soţie, profesoara de biologie Iuliana Buciuman. Noi, elevii clasei a V-a, eram „copii de mingi”. Era un sport care ne fascina şi ne făcea să visăm că peste ani vom deveni şi noi Ilie Năstase sau Ion Ţiriac. Tenisul de câmp era practicat cu succes şi de profesorul de matematică Viorel Mureşan dar şi de dirigintele meu Ion Georgescu (astăzi, ca pictor și poet, Ion Georgescu-Muscel). După ce familia profesorilor Buciuman s-a transferat în Baia Mare, a rămas la conducerea Şcolii cu clasele I-VIII Lucăceşti profesorul Ion Georgescu.

Mille neuf cents soixante-dix…

„Vărsător (VARSĂ-DOR) – compoziție” (Ion Georgescu-Muscel)

de Gelu DRAGOŞ

Profesorul Ion Georgescu (cel cunoscut astăzi, ca poet și ca pictor, sub numele Ion Georgescu-Muscel) a ajuns în învăţământul maramureşean din dragoste pentru Anca, o tânără şi frumoasă educatoare din Hideaga, Maramureş. Au pornit în viaţă împreună, de la lingură şi furculiţă, stând în gazdă la Ştefanu Luizii, într-o casă cu prispă din Lucăceşti, comuna Mireşu Mare, şi, dacă mă gândesc acum bine, semăna pe undeva cu casele din zona Muscel, de unde venea dânsul. Atunci nu am ştiut, în clasa a V-a, când mi-a devenit diriginte, ce noroc a dat peste noi, elevii dumnealui. Acum eu fiind la catedră, recurg de multe ori la modelul de dascăl al Domniei sale.

Ochii albaştri

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Eram tineri şi fericiţi. Paşii ne răsunau veseli, pe străzile oraşului dintre coline. Primăvara din noi se îmbrăţişa cu primăvara din pomi. Cât timp a trecut de atunci, de când paşii mă purtau de-a lungul şi de-a latul acestui oraş?…

Când am păşit prima oară pe străzile Clujului, am rămas pentru puţin timp aici. Venisem, mai bine zis, fusesem adus, cu speranţa că o să reuşesc să recâştig ceea ce pierdusem într-o clipă, însă pierderea s-a dovedit a fi ireparabilă.