O învățătoare și un preot au făcut casă bună împreună

de Maria GÂRBE

Familia preotului Vasile Marinca s-a stabilit la Cicârlău în anul 1952 și a locuit acolo peste 20 de ani. O familie de intelectuali, oameni cu carte, harnici și gospodari. Repede au devenit de-ai locului, cicârlăuani sadea. Familia era formată din 6 membri: părinții – preotul Vasile Marinca și preoteasa, învățătoarea Rozalia Marinca – și cei patru copii. O familie frumoasă. Amintindu-mi de învățătoarea mea, am pornit rândurile de față. Apoi am constatat o coincidență care m-a surprins. Cei doi soți s-au născut în septembrie și au părăsit această lume iarna, doar că în ani diferiți. O fi fost una dintre tainele ascunse ale naturii, unul dintre secretele fericitei căsnicii?

17 ani a slujit preotul Marinca în localitatea maramureșeană Stremț, de unde frământările acelor vremuri l-au obligat să plece, spre regretul locuitorilor. „De ce pleci, părinte?”, l-au întrebat sătenii, „nu vrei să fii cu noi în același Rai?” Dar familia a plecat și s-a stabilit la Cicârlău.

În primii ani au locuit în casa parohială. Apoi și-au făcut gospodăria lor: o casă, curte, păsări pentru carne și ouă, familii de albine pentru miere. Preotul era bun prieten cu albinele, pe care le iubea și le îngrijea cu sfințenie. Creșterea albinelor a fost dusă mai departe de fiul Traian, iar acesta, cadru didactic fiind, a transmis-o elevilor. Aflu peste ani de la fiica mai mică a preotului că albina a fost declarată patrimoniu național.

Slujbele religioase oficiate de părinte erau emoționante, predicile pline de înțelesuri

Cenzura

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi.

„- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?”

Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete.

„- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!”

Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus

Slavă slovelor de suflet!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare,
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Radu Ciuceanu – istoric, fost deținut politic, membru de onoare al Academiei Române
(16 aprilie 1928 – 12 septembrie 2022)

Am venit la Mangalia, la Hotel „Paradiso”, să tratăm boli ale trupului şi, deopotrivă, ale vârstei! Dar, dincolo de toate procedurile, cel mai bun tratament ni se administrează în direcţia sufletului. Se înfiripă discuții fertile, se profilează noi prietenii culturale, se aştern punți stabile peste reliefuri de trecere…

Cercul Artelor „Solteris”, condus de renumita poetă Emilia Dabu, este celebru în zonă prin activitățile sale. Târgul estival de carte, botezat surprinzător de metaforic „Carte la nisip”, se însoțește minunat cu evenimente în care Țara vine să susțină cu forțele sale intelectuale Sudul Litoralului: Adrian Cioroianu, Mircea Cărtărescu, Denisa Comănescu, Andrei Păunescu, Lidia Bodea, Ionel Dumitrescu… În vârf de sezon şi în tensiunea celor mai calde zile, Grigore Leşe le-a prezentat callatienilor un recital specific şi cartea sa „Acum ştiu cine sunt”. La doar câteva zeci de kilometri de Balcik, Adrian Cioroianu, prietenul nostru stabil şi dedicat, mare iubitor şi descifrator de istorie a venit cu cartea „Maria a României”. Și exemplele pot continua…

Dar, surpriza nu vine doar de la implicarea elitelor româneşti în prezentul cultural al celebrei cetăți Callatis. Trecutul ne întreține pe toți, mari sau mici, tineri sau vârstnici. Domnii de la „masaj”, când văd „Maramureş” pe fişa de tratament, nu se mai satură să povestească ce frumos a fost la Bârsana şi Botiza, la Săpânța şi Moisei, la Vadul Izei sau Budeşti… Doamnele de la „electro”, care au urmărit pe canale TV locale evenimentele culturale din ultimele săptămâni, opinează că Maramureşul e „cel mai frumos ținut”, că la Baia Mare e „cea mai grozavă bibliotecă ş.a.m.d.

Îl întâlnesc întâmplător pe profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Îmi dăruieşte ultima apariție editorială „La taină cu diavolul”, o carte superbă ce se citeşte cu sufletul la gură şi cu mintea „înlănțuită” în trecutul apropiat.

O lucrare evadată din toate şabloanele, o carte de memorii

Despre fascinația toponimică

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Ca fiu autentic al Sălajului am avut privilegiul de viață să fiu contemporan cu reînființarea județului în 1968 și apoi cu încercările sale de „emancipare”, industrială, intelectuală, instituțională… Prin antrenarea mea în echipajele sălăjene ce au participat la concursurile televizate „Cheia orașului”, „Turneul emblemelor”, „Ocolul țării în opt luni”, dar mai ales prin prezența la „Cel mai bun… continuă” am fost determinat să cunosc în amănunt geografia ținutului, istoria, cultura și toate celelalte elemente definitorii pentru această zonă de mari intersecții. Și chiar dacă de peste patruzeci și trei de ani sunt băimărean și, deci, maramureșean cu state veridice de autentificare, mi-am păstrat atenția topo-tropică spre tot ce „mișcă” prin Sălajul natal, mai ales când prin această înclinațiune nu ofensez pe nimeni. Dimpotrivă, ținând cont că peste treizeci la sută dintre băimăreni sunt originari din Sălaj, îmi crește cota de simpatie publică.

O vorbă de duh zice că „nu ești de unde ești, ci de unde ți-e nevasta”, iar eu, ținând cont de această aserțiune sapiențială, mi-am făcut

Vizită de studiu și atelier la Centrul de excelență în domeniul Managementului Inovației și Colaborare în rețea din Salonic, Grecia

de Ștefan SELEK,
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare

În perioada 6 – 11 iunie, la Salonic (Grecia), a avut loc Campusul de mentorat în instrumente de colaborare în rețea din cadrul proiectului „Teach for future”, coordonat de Fundația Heritage din Grecia, Asociația Națională a Bibliotecilor și Bibliotecarilor Publici din România și Global Libraries Bulgaria și finanțat de Comisia Europeană, în cadrul programului Erasmus+. Am participat 10 beneficiari din România, 10 din Bulgaria și 10 din Grecia.

Organizatorii greci au pregătit un program divers. De-a lungul celor cinci zile de atelier, au avut loc prezentări interactive, seminarii și vizite de studiu la instituții cu atribuții în domeniul conservării memoriei colective.

Temele, dezbătute în limba engleză, au surprins elemente de interes pentru dezvoltarea serviciilor moderne de bibliotecă precum: colaborarea în rețea, marketing pentru biblioteci, soluții IT pentru biblioteci, utilizarea Inteligenței Artificiale în tehnica de bibliotecă, tehnici de identificare a informațiilor false, noțiuni de

Calea spre Muntele de Aur

de Dumitru MIRCEA
redactor-şef al revistei „Roua Stelară” din Chişinău,
Republica Moldova

Roman modern, de idei și acțiuni reliefate, conturat în contextul unei narațiuni suple, brodate pe imagini, scene și tablouri memorabile. M-a fascinat! Sunt convins, este unul dintre cele mai valoroase romane ale literaturii române din ultima vreme.

George VLAICU,
scriitor, avocat, om de teatru,
București

(fragment)

La Bucureşti venisem într-un schimb de redactori de pe ambele maluri ale Prutului de la instituţiile publice TVM şi TVR. Urma să realizez timp de-o lună reportaje, corespondenţe și comentarii cu privire la evenimentele politice, economice și sociale ce vizau ţările noastre. Nu vorbesc despre felul în care mi-a fost dat să muncesc sau ce-am simţit acolo. Atât doar pot să spun că de la Chişinău venisem doar c-un stilou… Lipsa camerei de luat vederi îmi dăduse bătăi de cap, pe când eu trebuia să transmit reportaje peste-o zi. Lipsa echipei, a casetei la locul ei la Chişinău, lipsa inginerului ce trebuia să asigure imprimarea îmi făcură mult sânge rău. Trecând peste-acestea, am făcut însă tot ce-a trebuit. Cu releele comandate la intervalul de o zi am transmis în timp de-o lună 21 de reportaje! Însă, și-n această istorie esențiale tot femeile rămâneau!

Colegele românce din redacţia în care am fost repartizat se dovediră a fi faine. Dar nu stabilisem vreo relaţie. Mai pe urmă se ivi, din altă redacţie, o duduie-practicantă cu care am devenit amici. Mi se oferiseră două bilete la teatru şi luasei vorbă cu ea – bucuroasă să mă însoțească! Dar când să mergem,

Tabăra prieteniei literare DE AMICITIA – o oază de normalitate

Simona Mihuțiu

de Simona MIHUȚIU

În acest sfârșit de mai, blând, am ajuns la marginea Sălajului, în Boghiș, o localitate cu mult potențial, dar peste care timpul trece un pic mai împleticit, pesemne.

Lipsa de modernism a stațiunii are, în definitiv, farmecul ei. Natura se prezintă nudă, dând privitorului posibilitatea să-i admire formele colinare, împădurite din loc în loc. Câțiva maci înfloriți împodobesc cochet acest peisaj. Seara, soarele înroșește cerul, parcă avertizând că poate exista multă pasiune în calmul aparent al naturii. Apoi el se strecoară grăbit și se ascunde printre coline.

Aveam să îmi împrospătez două zile mai târziu, aceste imagini bucolice prin vizitarea mănăstirii Trei Ierarhi din satul Bic, unde credința și-a găsit un sălaș de liniște și pace interioară, într-un cadru la fel de plăcut. Construcția în sine se află într-o simbioză perfectă cu mediul natural. Maica stareță ne-a vorbit despre miracole divine, exemplificând. Personal, consider că cel mai mare miracol pe care îl poți resimți acolo, este acela de a face parte și tu, om, din Lucrarea Domnului, adică miracolul de a exista, de a te fi pogorât pe Pământ, fărâmă dintr-un Univers, pe cât de mare, pe atât de necunoscut. 

Răsplata dezertorului

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Părintele Stelică Zoican a relatat o întâmplare cutremurătoare, trăită de Ion Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al doilea Război Mondial. O repovestim mai jos.

Toată floarea satelor românești fusese recrutată. Tineri între 18 și 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în urma lor plâns și jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii, femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi și priveau cu teamă viitorul. Așteptau cu toții, cu răsuflarea tăiată, momentul când trecea poștașul. Doar-doar le-o aduce vreo scrisoare. Voiau să știe dacă cei plecați mai sunt în viață. La două-trei zile se auzeau țipete la câte o casă, fiindcă poștașul adusese vestea că moartea le răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau,

Dumnezeu cu traista-n băț!

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Maica Maria era trecută de optzeci de ani. În ciuda neputințelor fizice, mintea îi rămăsese lucidă și spiritul vioi.

Într-o zi, cu puțin înainte de a muri, m-a chemat să-mi spună un păcat vechi, care-i apăsase sufletul din tinerețe.

Cu mulți ani în urmă, la o nedeie, avea musafiri numeroși, ca de obicei. Era familie înstărită, iar bărbatu-său avea funcții în comună, așa că nedeia la ei era prilej de mare chef. Maica Maria alerga în dreapta și în stânga, ca o adevărată Marta, ca să le împlinească pe toate, după cuviință.

Iată că, la un moment dat, cineva i-a bătut la poartă. Era un cerșetor. Un bătrân albit de vreme, slăbit și petecit, ostenit și flămânzit. I-a cerut Mariei ceva de mâncare. Copleșită de griji și alergătură, femeia l-a repezit

Boala Vetei

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Țața Veta era o femeie zdravănă, roșie-n obraz, cu ochi de șerpoaică, cu mers legănat. Știa ce-i în sat și ce-i la palat, pe ce șade pământul, dincotro bate vântul. Știa trecutul, știa viitorul, făcea cu ulcica, fermeca ulciorul. Pe toate le știa, afară de rostul casei sale.

Cât era ziua de mare, țața Veta umbla teleleică prin sat, punea coarne când unuia, când altuia, nu-i mai tăcea gura ca unei gaițe. Vite nu avea, pământ nu muncea, doar câțiva scaieți și câțiva brustulani ocrotea pe lângă casă, ca să aibă verdeață să-și desfăteze privirea. Din când în când își mai găsea câte unul adăpost în casă, câte un scăunel la masă, câte un locșor în pat. Veta îi primea pe toți, fără osebire de vârstă, de rasă, de culoare, de grosimea râpului de pe picioare. Ba mai zicea și bogdaproste, mai ales că regula se știa și niciunul din musafiri nu venea cu traista goală. O ducea bine Veta și ,„afacerile”-i mergeau strună.

Bărbatu-său, Ieronim, era om așezat, muncitor, la minte cam gros, cu suflet milos. Era angajat pe undeva pe la Vârciorova și acolo se ducea zilnic.