Vizită de studiu și atelier la Centrul de excelență în domeniul Managementului Inovației și Colaborare în rețea din Salonic, Grecia

de Ștefan SELEK,
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare

În perioada 6 – 11 iunie, la Salonic (Grecia), a avut loc Campusul de mentorat în instrumente de colaborare în rețea din cadrul proiectului „Teach for future”, coordonat de Fundația Heritage din Grecia, Asociația Națională a Bibliotecilor și Bibliotecarilor Publici din România și Global Libraries Bulgaria și finanțat de Comisia Europeană, în cadrul programului Erasmus+. Am participat 10 beneficiari din România, 10 din Bulgaria și 10 din Grecia.

Organizatorii greci au pregătit un program divers. De-a lungul celor cinci zile de atelier, au avut loc prezentări interactive, seminarii și vizite de studiu la instituții cu atribuții în domeniul conservării memoriei colective.

Temele, dezbătute în limba engleză, au surprins elemente de interes pentru dezvoltarea serviciilor moderne de bibliotecă precum: colaborarea în rețea, marketing pentru biblioteci, soluții IT pentru biblioteci, utilizarea Inteligenței Artificiale în tehnica de bibliotecă, tehnici de identificare a informațiilor false, noțiuni de

Calea spre Muntele de Aur

de Dumitru MIRCEA
redactor-şef al revistei „Roua Stelară” din Chişinău,
Republica Moldova

Roman modern, de idei și acțiuni reliefate, conturat în contextul unei narațiuni suple, brodate pe imagini, scene și tablouri memorabile. M-a fascinat! Sunt convins, este unul dintre cele mai valoroase romane ale literaturii române din ultima vreme.

George VLAICU,
scriitor, avocat, om de teatru,
București

(fragment)

La Bucureşti venisem într-un schimb de redactori de pe ambele maluri ale Prutului de la instituţiile publice TVM şi TVR. Urma să realizez timp de-o lună reportaje, corespondenţe și comentarii cu privire la evenimentele politice, economice și sociale ce vizau ţările noastre. Nu vorbesc despre felul în care mi-a fost dat să muncesc sau ce-am simţit acolo. Atât doar pot să spun că de la Chişinău venisem doar c-un stilou… Lipsa camerei de luat vederi îmi dăduse bătăi de cap, pe când eu trebuia să transmit reportaje peste-o zi. Lipsa echipei, a casetei la locul ei la Chişinău, lipsa inginerului ce trebuia să asigure imprimarea îmi făcură mult sânge rău. Trecând peste-acestea, am făcut însă tot ce-a trebuit. Cu releele comandate la intervalul de o zi am transmis în timp de-o lună 21 de reportaje! Însă, și-n această istorie esențiale tot femeile rămâneau!

Colegele românce din redacţia în care am fost repartizat se dovediră a fi faine. Dar nu stabilisem vreo relaţie. Mai pe urmă se ivi, din altă redacţie, o duduie-practicantă cu care am devenit amici. Mi se oferiseră două bilete la teatru şi luasei vorbă cu ea – bucuroasă să mă însoțească! Dar când să mergem,

Tabăra prieteniei literare DE AMICITIA – o oază de normalitate

Simona Mihuțiu

de Simona MIHUȚIU

În acest sfârșit de mai, blând, am ajuns la marginea Sălajului, în Boghiș, o localitate cu mult potențial, dar peste care timpul trece un pic mai împleticit, pesemne.

Lipsa de modernism a stațiunii are, în definitiv, farmecul ei. Natura se prezintă nudă, dând privitorului posibilitatea să-i admire formele colinare, împădurite din loc în loc. Câțiva maci înfloriți împodobesc cochet acest peisaj. Seara, soarele înroșește cerul, parcă avertizând că poate exista multă pasiune în calmul aparent al naturii. Apoi el se strecoară grăbit și se ascunde printre coline.

Aveam să îmi împrospătez două zile mai târziu, aceste imagini bucolice prin vizitarea mănăstirii Trei Ierarhi din satul Bic, unde credința și-a găsit un sălaș de liniște și pace interioară, într-un cadru la fel de plăcut. Construcția în sine se află într-o simbioză perfectă cu mediul natural. Maica stareță ne-a vorbit despre miracole divine, exemplificând. Personal, consider că cel mai mare miracol pe care îl poți resimți acolo, este acela de a face parte și tu, om, din Lucrarea Domnului, adică miracolul de a exista, de a te fi pogorât pe Pământ, fărâmă dintr-un Univers, pe cât de mare, pe atât de necunoscut. 

Răsplata dezertorului

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Părintele Stelică Zoican a relatat o întâmplare cutremurătoare, trăită de Ion Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al doilea Război Mondial. O repovestim mai jos.

Toată floarea satelor românești fusese recrutată. Tineri între 18 și 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în urma lor plâns și jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii, femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi și priveau cu teamă viitorul. Așteptau cu toții, cu răsuflarea tăiată, momentul când trecea poștașul. Doar-doar le-o aduce vreo scrisoare. Voiau să știe dacă cei plecați mai sunt în viață. La două-trei zile se auzeau țipete la câte o casă, fiindcă poștașul adusese vestea că moartea le răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau,

Dumnezeu cu traista-n băț!

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Maica Maria era trecută de optzeci de ani. În ciuda neputințelor fizice, mintea îi rămăsese lucidă și spiritul vioi.

Într-o zi, cu puțin înainte de a muri, m-a chemat să-mi spună un păcat vechi, care-i apăsase sufletul din tinerețe.

Cu mulți ani în urmă, la o nedeie, avea musafiri numeroși, ca de obicei. Era familie înstărită, iar bărbatu-său avea funcții în comună, așa că nedeia la ei era prilej de mare chef. Maica Maria alerga în dreapta și în stânga, ca o adevărată Marta, ca să le împlinească pe toate, după cuviință.

Iată că, la un moment dat, cineva i-a bătut la poartă. Era un cerșetor. Un bătrân albit de vreme, slăbit și petecit, ostenit și flămânzit. I-a cerut Mariei ceva de mâncare. Copleșită de griji și alergătură, femeia l-a repezit

Boala Vetei

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Țața Veta era o femeie zdravănă, roșie-n obraz, cu ochi de șerpoaică, cu mers legănat. Știa ce-i în sat și ce-i la palat, pe ce șade pământul, dincotro bate vântul. Știa trecutul, știa viitorul, făcea cu ulcica, fermeca ulciorul. Pe toate le știa, afară de rostul casei sale.

Cât era ziua de mare, țața Veta umbla teleleică prin sat, punea coarne când unuia, când altuia, nu-i mai tăcea gura ca unei gaițe. Vite nu avea, pământ nu muncea, doar câțiva scaieți și câțiva brustulani ocrotea pe lângă casă, ca să aibă verdeață să-și desfăteze privirea. Din când în când își mai găsea câte unul adăpost în casă, câte un scăunel la masă, câte un locșor în pat. Veta îi primea pe toți, fără osebire de vârstă, de rasă, de culoare, de grosimea râpului de pe picioare. Ba mai zicea și bogdaproste, mai ales că regula se știa și niciunul din musafiri nu venea cu traista goală. O ducea bine Veta și ,„afacerile”-i mergeau strună.

Bărbatu-său, Ieronim, era om așezat, muncitor, la minte cam gros, cu suflet milos. Era angajat pe undeva pe la Vârciorova și acolo se ducea zilnic.

De mâncare

de Angela-Monica JUCAN

Anii o mie nouă sute cinzeci și…, o mie nouă sute șaizeci și…

La viața mea de devreme și de mai târziu, am avut ocazia să mănânc preparate foarte gustoase domnești și țărănești, ca și unele nepreparate ieșite din comun sau cunoscute pe scară foarte restrânsă.

„Prezint” aici trei din a doua categorie.

FRUNZELE DE TEI. Aveam în stradă, în dreptul grădinii noastre, un tei mare, sub care ne întâlneam câțiva copii vecini. Crengile lui ne serveau de leagăn; prin mai (cred), seara, ne jucam cu mulții cărăbuși care îl locuiau (băieții mai făceau, e drept, câte-o morișcă, dar, de regulă, nu-i chinuiam – îi luam în palmă, îi studiam, vedeam de-aproape cum își iau zborul); băieții se cățărau uneori în tei (de spectacol); bunica și vreo două vecine adunau flori și le uscau pentru ceai. Lucruri obișnuite. Însă de la vecinii-prieteni țigănuși – doi băieți și o fată, toți frați – am aflat ceva posibil inedit până azi: că frunzele de tei sânt bune de mâncat (așa, ca atare, negătite). Am mâncat foarte multe, la exemplul lor și la constatarea că îmi plac. Pe strada noastră și pe altele din cartier (și din tot orașul – Cluj) erau mai mulți tei. Am gustat și din frunzele altora și am găsit că

De prin America spiritual-pitorească

MOTTO: „– Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci? / – Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi? / – Ba văd, numai nu pricep.” – Ion Creangă, Prostia omenească (Poveste)

de Angela-Monica JUCAN

Americanii sânt oameni foarte drăguți, prevenitori, înțelegători, îngăduitori. În destule, sânt originali și acceptă fără mirare originalitatea altora. Nu trece drept ciudat aici să vezi (de exemplu) pe cineva începând brusc, pe stradă, să meargă săltând, cu mâini, cu picioare, în pasul ștrengarului (cine știe ce kinetoterapie va fi fiind asta și nesuportând amânare) – în România, i-am considera duși de-acasă. Cu mintea mea de simț comun, i-aș plasa câteodată pe aceeași lungime de undă cu multspiritualul și inițiatul în cele ezoterice Vasile Lovinescu! Pentru că americanii gândesc tare departe.

Mă duce mintea azi la povestea lui Creangă și interpretarea lui Vasile Lovinescu, în care prostul e tocmai cel considerat îndeobște normal la cap.

Washingtonienii (nu știu pe ce arie și alți americani, dar, în orice caz, una largă) se tem teribil de foc (ca și de zăpadă, de altfel)! Ce-i drept, pompierii au de lucru. Nu există să ieși o dată din casă și să nu treacă pe lângă tine cel puțin o mașină de pompieri – sigur, nu de fiecare dată cu misiunea de a stinge

POVESTE DIN DELTĂ

de Roxelana RADU

Motto: ET IN ARCADIA EGO

Trecuse de miezul nopții. Deschisesem geamul larg, să intre aer proaspăt. Dogoarea de peste zi sufocase fiecare colțișor din camera pensiunii în care mă aflam. Soarele de iulie arsese nemilos toată ziua până târziu pe la chindie, când aerul devenise mai respirabil.

În răcoarea tăcută a nopții se mai auzea, fermecător și tandru, doar orăcăitul broaștelor. Mi se lipeau ochii de somn. Oboseala drumului pe care-l străbătusem dimineață până aici, în Deltă, agitația zilei, aglomerarea de emoții și surprize, toate își spuneau cuvântul.

Nici nu știu când m-am cufundat în lumea viselor.

Și a fost ziua întâi. Și am văzut că este bine.

*

Dimineața a-nceput cu o cafea însorită, în restaurantul pensiunii.

PE TREPTELE COPILĂRIEI

de Gabriela Genţiana GROZA

Frântură de vis –
speranțe împlinite
perseverență

Fiecare dintre noi vine pe lume cu anumite însușiri, este unic în felul său, bagajul genetic îi conturează personalitatea. Intervin după aceea educația în familie, mediul social în care trăiește și educația primită în instituțiile școlare. Ajunsă la vârsta senectuții, privind în urmă, am sentimentul că profesia de dascăl mi s-a potrivit, am avut satisfacții în activitatea cu dragii mei elevi. Mama dorea să devin învățătoare ca și dumneaei. Deși am întâmpinat unele piedici, toți cei cinci copii  ai părinților noștri ne-am străduit să învățăm ca să ne asigurăm un loc în viață. Astfel, Eugenia a devenit economistă, Mihail avea să fie maistru viticol, Florica a devenit maistru horticol, eu am ajuns profesoară de biologie, iar mezina familiei, Ecaterina, a devenit profesoară de fizică și chimie.