Steaua Zimbrului

15/03/2022

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
Redactor-șef al revistei „Familia română”

Se pare că cea mai solidă legătură dintre omul de cultură Valeriu Anania (!viitorul prim-mitropolit al Clujului!) și Maramureș rămâne piesa de teatru „Steaua Zimbrului”. Ne stau drept argumente mărturisirile de „geneză” ale cărturarului. Iată câteva repere.

În volumul „Memorii”, apărut în 2008 la Editura Polirom (pag. 322), Valeriu Anania precizează că, la 10 decembrie 1960, pe când era închis în Penitenciarul Aiud, îi mijește pentru prima dată ideea. Obiceiul între deținuți era ca în fiecare seară, după stingere, unul dintre deținuți să țină o „vorbire”. „Mi-a venit și mie rândul să povestesc, am spus ce am știut, până când într-o bună seară am anunțat ceva nou, Steaua Zimbrului, piesă de teatru încă nescrisă, dar construită – vreme de aproape trei ani – act cu act și scenă cu scenă, până la amănunt. Aveam de gând să încep a lucra efectiv în ianuarie și voiam ca mai întâi, Citește restul acestei intrări »


UN COLAC DE GRÂU, FRUMOS CA ȘI FAȚA LUI HRISTOS

27/10/2021

de Mirela PENU

Mult am mai dorit eu să ajung la tine, tărâm de vis, tărâm de dor, tărâm de cântec, tărâm de istorie!

Uneori, închideam ochii și lăsam gândul să mă ducă departe, departe, peste dealuri și creste, peste ape și șesuri, până la Tisa cea albastră.

La hotarul de nord mă opream, pentru a privi, minute întregi, cu toate simțurile treze și cu ochii minții larg deschiși, în jur!

Te priveam, pământ de legendă și te iubeam intens, în vis, cu tot ce era al tău! Cu soarele care te mângâia vara, cu roua care te scălda dimineața, cu fiecare piatră și cu fiecare izvor ce naște un râu.

Uimită, îmi ridicam ochii din pământ, încet, tare încet, pentru a vedea cu ei fiecare incrustație din lemnul porților și îmi pierdeam privirea în înaltul cerului unde, o cruce de lemn, înfiptă în turlă de biserică, spunea lumii despre puterea credinței.

Mai era ceva! Erau oamenii! Cu vorba lor domoală, cu straiele lor albe și obiceiurile adâncite în istorie, cu viața aspră, dură și curată ce se scurge între muncă și joc, spre cinstirea clipei și a vieții.

Eu căutam, în vis, un nume pentru ținutul acesta pe care, știam, îl numim Maramureș. Dar el, acest ținut, nu era doar un nume învățat la școală! Nu!!! Era mult, muuuult mai mult de atât!

Sigur că cineva, cândva, a găsit cea mai minunată apropiere de cuvinte pentru a arăta, tuturor, și pentru totdeauna, MĂREȚIA DUMNEZEIASCĂ A ȚINUTULUI, care, geografic, trebuie să poarte un nume.

Când mă trezeam din visare eram tot la mine acasă, departe de Tisa cea albastră și departe de turla bisericii care înțeapă cerul.  Citește restul acestei intrări »


Istoria prin memorialistică

14/04/2021

de dr. Teodor ARDELEAN
    Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
    Redactor-șef al revistei „Familia română

Când Bălcescu scria că „Istoria este cea dintâi carte a unei nații” avea în vedere situația poporului nostru la momentul respectiv. Despre români scriau istorii nărăvașe tot felul de neisprăviți, puși în slujba unor interese oculte. Doar Kogălniceanu s-a învrednicit de scrierea unei istorii lămuritoare, care să se re­fere și la „instituții, industrie, comerț, cultură intelectuală și morală, obiceiuri și chipuri de viață” și nu doar la… biografia stăpânitorilor.

Pe filiera acestui distins unghi de vedere Citește restul acestei intrări »


Indicele bibliografic al revistei „Pro Unione”

12/01/2021

de Maria GÂRBE

Cum am pornit alcătuirea acestui volum?

În primăvara anului 2016 am avut nevoie de bibliografia lucrărilor și articolelor pe care le-am publicat. Am dat startul căutărilor. În revista „Pro Unione” aveam semnalate paginile de care aveam nevoie, dar descrierile bibliografice trebuiau introduse în calculator. Am deschis fiecare număr al revistei și mi-am extras datele.

Domnul Gavrilă Groșan (n. 13.11.1923 – d. 2018), economist, veteran de război, colaborator și director economic al revistei „Pro Unione”, a avut nevoie de bibliografia articolelor publicate de el în revista mai sus pomenită. Pentru a-l ajuta, am deschis din nou fiecare număr și i-am alcătuit bibliografia care a apărut în 2018 în volumul de Memorii.

Preotul Viorel Thira (n. 1936 – d. 2018) mi-a adresat rugămintea să-i alcătuiesc bibliografia lucrărilor publicate în revista „Pro Unione”. Are 37 de articole apărute în tot atâtea numere. Am deschis pentru a treia oară fiecare număr al revistei.

Următoarea bibliografie alcătuită a fost pentru muzeografii Traian Ursu (n. 1940 – d. 2010) și Viorica Ursu (n. 1944 – d. 2016). Am deschis din nou, pentru a câta oară?, toate numerele revistei „Pro Unione” apărute în cei douăzeci de ani.

Ce-mi mai rămânea de făcut ?

Am pornit, în mai 2017, alcătuirea volumului Revista „Pro Unione”: Indici bibliografici (1998-2018). Citește restul acestei intrări »


[… să le deseneze roșii, castraveți, ardei…]

15/10/2017
Bucolica_Ion Georgescu-Muscel

„Bucolică” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ioan DRAGOȘ

„Roata trenului este unsă cu toate vitezele” scrie Ion Georgescu, naturalizat de peste treizeci de ani pe valea Someșului, la Lucăcești, lângă pădurea Bavna, rezervație naturală renumită pentru laleaua pestriță și stârcul cenușiu.

La cenaclul scriitorilor a povestit cum colegii de școală primară, sesizându-i talentul la desen, îl rugau să le deseneze roșii, castraveți, ardei și alte legume. Citește restul acestei intrări »


Din când în când, în septembrie

20/08/2017

de Corina Diamanta LUPU

Din cand in cand in septembrie_Corina Diamanta LupuEra seara de 23 august 1985. La televizor începea „Stejar extremă urgență”, un film despre evenimentele din august 1944, pe care îl mai văzusem de câteva ori, dar pe care îmi propusesem să îl urmăresc din nou. Și aceasta, pentru că îmi plăcea că pe eroină o chema Corina, la fel ca pe mine, și era violonistă. După telejurnal, m-am așezat în fotoliu, în fața televizorului, și în timp ce pe micul ecran rula genericul peliculei, am rememorat acea zi: defilarea de dimineață, transmisă integral de Televiziunea Română, mijloacele de transport în comun, purtând stegulețe tricolore și cu însemnele Partidului Comunist Român, mama și tata care avuseseră liber de la serviciu.

Apoi, o ușoară tristețe ce însoțea de fiecare dată, finalul lui 23 august, m-a cuprins: avea să se termine în curând, vacanța mare. Citește restul acestei intrări »


Iris

03/06/2017

ochi_foto_Amza

de princesse Angèle

Octombrie de demult. S-a confundat V. cu V. de fapt, P. cu V. Nemeritat. Ambele, de treabă. UTC și o față de masă – patru cruciulițe-n loc de trei. Teribil.
Dir. în poartă. Noi soseam. Seara, telefon L. Tocmai mânca. Vizită Mircea – obiectiv: r.
9, 8 și vechiul 3. Citește restul acestei intrări »


SUNT COPIL DE GRĂDINIŢĂ

14/05/2015

gentiana_grozade Gabriela Genţiana GROZA

Zumzet de-albine –
pe meleaguri tincane
salcâmi înfloriţi

E mult, e puţin de când am călcat pentru prima oară în localitatea Gurbediu, locul de baştină al soţului meu? Era prin 1964, Bihorul mi se părea departe de Ploieştiul în care am crescut. Deşi m-am născut şi eu la ţară, în comuna Vadu Săpat, judeţul Prahova, n-am reuşit să mă bucur de frumuseţile dealurilor presărate cu vii şi migdali decât până la vârsta de nouă ani. Împrejurările au făcut să devenim orăşeni, eram cinci copii la părinţii noştri: patru fete şi un băiat. Tata, preot şi mama, învăţătoare au avut dorinţa ca noi să învăţăm mai mult decât şapte clase, câte se puteau absolvi în satul natal. Am rămas cu nostalgia satului, a oamenilor care te salută chiar dacă nu te cunosc, a încăpăţânării cu care ei luptă cu dificultăţile vieţii şi nu se dau bătuţi… Fiii noştri au fost în fiecare vacanţă la bunici, oameni cu credinţă în Dumnezeu, harnici şi cu iubire de nepoţi. La dânşii am văzut o duioşie rar întâlnită, la dumnealor am învăţat apropierea cu sufletul de copiii lor şi de nepoţi. Şi fiindcă la Tinca eu şi soţul meu grădinărim de primăvara până toamna, am cunoscut, de-a lungul anilor, colegi dascăli cu ajutorul cărora m-am apropiat de copiii pentru care scriu versuri şi povestiri. Citește restul acestei intrări »


Eroii copilăriei mele

05/04/2015

de Cornel MĂRGINEAN

Am citit cu plăcere şi nostalgie o povestire a unei prietene de pe internet, Maria-din-america, despre mămăliga din copilăria ei, cu tocană de pui şi castraveţi şi rugăciunile părinţilor ei.

M-am reîntors în timp, lângă părinţii şi cei şase fraţi ai mei, foto_Amza Jucan_3cum mâncam noi, iar mama rodea oasele, pe motiv că îi plac la nebunie, după ce noi ne scărpinam sătui pe burtă, mai mult de sos şi mămăligă decât de carne. Mama avea şi un text pe care îl repeta când împărţea ritualic porţiile în farfurii. Băieţilor, mie şi fratelui meu, picioarele, că noi vom pleca şi va trebui să muncim pentru viitoarele noastre familii. Fetelor mai mari, aripile, ca să zboare, să se mărite primele. Fetelor mai mici, picioruşele, ca să se joace. Pentru tata, capul şi gâtul, că el e capul familiei.

Făceau ai mei o tocană cu o pricepere rară, cu mult sos, din câte un pui trist, pestriţ şi golaş, de casă. Mama ne punea şi pătrunjel proaspăt, direct în farfurie, tăiat mărunt. Ceea ce eu fac şi acum la fiecare tocană şi face şi băiatul meu în continuare.

Mămăliga o facea tata, cu o anumită tehnică de împăturire, răsucind mestecătorul, felie cu felie. Aveam o oală mare, pe foto_Amza Jucan_4care o punea jos, o prindea între picioare, între nişte prosoape ţesute din cânepă, adică nişte cenuşare, să nu se ardă, şi cu un mestecător lung din lemn, lua felii şi le rostogolea în cir (apa fiartă) până era gata şi apoi o pripea pe sobă şi o răsturna pe o farfurie mare. Parcă văd aburul ridicând mămăliga şi scăpând pe marginea oalei, de parcă ar răbufni din lava unui vulcan. ,,La o parte! că vine mămăliga!” şi zup, ridica oala cu fundul în sus, să cadă ca un tort mare şi galben. Mie îmi plăcea când mai scapa câte un grăunte de făină neamestecată bine pe marginea oalei. Cocoloaşele acelea le scoteam cu degetele şi le înghiţeam pe loc. Citește restul acestei intrări »


TUCA sau Nevăzută, similitudinea

04/04/2015

de Angela-Monica JUCAN

Mărturisirea mea de credinţă literară [cerută în anul 2007 de Artur Silvestri – cinstită fie-i în veci memoria –, pentru un volum colectiv, care a şi apărut] trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.

Tuca_6 cls.Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.

Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul-simţ, ca şi cel educat Tuca_Alecuîn mod „dirijat”.

A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit întotdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite. Citește restul acestei intrări »