[… să le deseneze roșii, castraveți, ardei…]

15/10/2017
Bucolica_Ion Georgescu-Muscel

„Bucolică” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ioan DRAGOȘ

„Roata trenului este unsă cu toate vitezele” scrie Ion Georgescu, naturalizat de peste treizeci de ani pe valea Someșului, la Lucăcești, lângă pădurea Bavna, rezervație naturală renumită pentru laleaua pestriță și stârcul cenușiu.

La cenaclul scriitorilor a povestit cum colegii de școală primară, sesizându-i talentul la desen, îl rugau să le deseneze roșii, castraveți, ardei și alte legume. Citește restul acestei intrări »


Din când în când, în septembrie

20/08/2017

de Corina Diamanta LUPU

Din cand in cand in septembrie_Corina Diamanta LupuEra seara de 23 august 1985. La televizor începea „Stejar extremă urgență”, un film despre evenimentele din august 1944, pe care îl mai văzusem de câteva ori, dar pe care îmi propusesem să îl urmăresc din nou. Și aceasta, pentru că îmi plăcea că pe eroină o chema Corina, la fel ca pe mine, și era violonistă. După telejurnal, m-am așezat în fotoliu, în fața televizorului, și în timp ce pe micul ecran rula genericul peliculei, am rememorat acea zi: defilarea de dimineață, transmisă integral de Televiziunea Română, mijloacele de transport în comun, purtând stegulețe tricolore și cu însemnele Partidului Comunist Român, mama și tata care avuseseră liber de la serviciu.

Apoi, o ușoară tristețe ce însoțea de fiecare dată, finalul lui 23 august, m-a cuprins: avea să se termine în curând, vacanța mare. Citește restul acestei intrări »


Iris

03/06/2017

ochi_foto_Amza

de princesse Angèle

Octombrie de demult. S-a confundat V. cu V. de fapt, P. cu V. Nemeritat. Ambele, de treabă. UTC și o față de masă – patru cruciulițe-n loc de trei. Teribil.
Dir. în poartă. Noi soseam. Seara, telefon L. Tocmai mânca. Vizită Mircea – obiectiv: r.
9, 8 și vechiul 3. Citește restul acestei intrări »


SUNT COPIL DE GRĂDINIŢĂ

14/05/2015

gentiana_grozade Gabriela Genţiana GROZA

Zumzet de-albine –
pe meleaguri tincane
salcâmi înfloriţi

E mult, e puţin de când am călcat pentru prima oară în localitatea Gurbediu, locul de baştină al soţului meu? Era prin 1964, Bihorul mi se părea departe de Ploieştiul în care am crescut. Deşi m-am născut şi eu la ţară, în comuna Vadu Săpat, judeţul Prahova, n-am reuşit să mă bucur de frumuseţile dealurilor presărate cu vii şi migdali decât până la vârsta de nouă ani. Împrejurările au făcut să devenim orăşeni, eram cinci copii la părinţii noştri: patru fete şi un băiat. Tata, preot şi mama, învăţătoare au avut dorinţa ca noi să învăţăm mai mult decât şapte clase, câte se puteau absolvi în satul natal. Am rămas cu nostalgia satului, a oamenilor care te salută chiar dacă nu te cunosc, a încăpăţânării cu care ei luptă cu dificultăţile vieţii şi nu se dau bătuţi… Fiii noştri au fost în fiecare vacanţă la bunici, oameni cu credinţă în Dumnezeu, harnici şi cu iubire de nepoţi. La dânşii am văzut o duioşie rar întâlnită, la dumnealor am învăţat apropierea cu sufletul de copiii lor şi de nepoţi. Şi fiindcă la Tinca eu şi soţul meu grădinărim de primăvara până toamna, am cunoscut, de-a lungul anilor, colegi dascăli cu ajutorul cărora m-am apropiat de copiii pentru care scriu versuri şi povestiri. Citește restul acestei intrări »


Eroii copilăriei mele

05/04/2015

de Cornel MĂRGINEAN

Am citit cu plăcere şi nostalgie o povestire a unei prietene de pe internet, Maria-din-america, despre mămăliga din copilăria ei, cu tocană de pui şi castraveţi şi rugăciunile părinţilor ei.

M-am reîntors în timp, lângă părinţii şi cei şase fraţi ai mei, foto_Amza Jucan_3cum mâncam noi, iar mama rodea oasele, pe motiv că îi plac la nebunie, după ce noi ne scărpinam sătui pe burtă, mai mult de sos şi mămăligă decât de carne. Mama avea şi un text pe care îl repeta când împărţea ritualic porţiile în farfurii. Băieţilor, mie şi fratelui meu, picioarele, că noi vom pleca şi va trebui să muncim pentru viitoarele noastre familii. Fetelor mai mari, aripile, ca să zboare, să se mărite primele. Fetelor mai mici, picioruşele, ca să se joace. Pentru tata, capul şi gâtul, că el e capul familiei.

Făceau ai mei o tocană cu o pricepere rară, cu mult sos, din câte un pui trist, pestriţ şi golaş, de casă. Mama ne punea şi pătrunjel proaspăt, direct în farfurie, tăiat mărunt. Ceea ce eu fac şi acum la fiecare tocană şi face şi băiatul meu în continuare.

Mămăliga o facea tata, cu o anumită tehnică de împăturire, răsucind mestecătorul, felie cu felie. Aveam o oală mare, pe foto_Amza Jucan_4care o punea jos, o prindea între picioare, între nişte prosoape ţesute din cânepă, adică nişte cenuşare, să nu se ardă, şi cu un mestecător lung din lemn, lua felii şi le rostogolea în cir (apa fiartă) până era gata şi apoi o pripea pe sobă şi o răsturna pe o farfurie mare. Parcă văd aburul ridicând mămăliga şi scăpând pe marginea oalei, de parcă ar răbufni din lava unui vulcan. ,,La o parte! că vine mămăliga!” şi zup, ridica oala cu fundul în sus, să cadă ca un tort mare şi galben. Mie îmi plăcea când mai scapa câte un grăunte de făină neamestecată bine pe marginea oalei. Cocoloaşele acelea le scoteam cu degetele şi le înghiţeam pe loc. Citește restul acestei intrări »


TUCA sau Nevăzută, similitudinea

04/04/2015

de Angela-Monica JUCAN

Mărturisirea mea de credinţă literară [cerută în anul 2007 de Artur Silvestri – cinstită fie-i în veci memoria –, pentru un volum colectiv, care a şi apărut] trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.

Tuca_6 cls.Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.

Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul-simţ, ca şi cel educat Tuca_Alecuîn mod „dirijat”.

A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit întotdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite. Citește restul acestei intrări »


Biblioteca, admirabil loc de popas

26/03/2015
gentiana_groza

Gabriela Genţiana Groza

de Gabriela Genţiana GROZA

Îmi place adesea să poposesc în marea Bibliotecă a naturii şi să răsfoiesc tomurile lăsate nouă de Creatorul întregului Univers. Mă delectez deopotrivă într-o bibliotecă obişnuită citind scrierile semenilor mei, de azi sau de odinioară. Mă simt onorată atunci când o carte de-a mea aflată pe rafturile cu multe volume este remarcată de cineva. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna. În clasele liceale am avut posibilitatea să îmi dezvolt gustul pentru lectură la Ploieşti, fiind membră a cenaclului literar de la biblioteca Palatului Culturii, alături de adulţi care au fost pentru mine modele pentru seriozitatea cu care frecventau reuniunile literare. Cu emoţie îmi aduc, de asemenea, aminte de domnul profesor de limba română, Constantin Enciu, la a cărui recomandare fusesem primită în cenaclul pe oraş. Avea un dar anume de a ne descoperi aptitudinile pentru literatură. Ne invita la dumnealui acasă, unde avea o bibliotecă deosebită pentru anii ’60. Fiind meloman, avea discuri cu arii din opere. Vă imaginaţi ce bine ne simţeam răsfoind cărţile puse la dispoziţie şi ascultând arii din opere!… Am şi acum un volum al unui autor francez, pe care domnul Enciu mi l-a dăruit ca premiu, la finele unui an şcolar. Părinţii mei ne cumpărau cărţile care ne trebuiau la şcoală, pe care le păstrez cu drag şi azi. Apăreau atunci volume foarte importante, din literatura română şi universală. Unele erau mai scumpe, dar multe apăreau ca volumaşe, la preţ accesibil, în Biblioteca pentru toţi. Erau deosebit de utile pentru formarea gustului pentru lectură al unui şcolar. Mai târziu, prin 1994, când am început să public poezie şi povestiri, am avut şansa să mă contopesc cu activitatea Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” Cluj, la Secţia pentru copii. Întâlnirile lunare cu elevii clujeni mi-au produs satisfacţii deosebite. Aici, în anul 2002, am înfiinţat Cenaclul literar-artistic „Traian Brad”, pe care l-am coordonat până în anul 2004. În cenaclu şi-au format condeiul mulţi şcolari, care s-au evidenţiat la concursuri literare în ţară şi în străinătate. Am dedicat o poezie dragilor mei cenaclişti care umpleau sala bibliotecii lunar, începând de toamna, până la finele lunii iunie, când intrau în vacanţă. Citește restul acestei intrări »