Repetent de bunăvoie

28/01/2015

Motto: […] şi să mai ştii că nu-ţi reproşăm câtuşi de puţin repetenţia de la Şcoala de Finanţe. Te aşteptăm acasă pentru ca în această vară să te pregăteşti pentru examenul de admitere la Filologie, sau la ce vrei tu. Întreţinerea la facultate te rugăm să nu te mai preocupe. Te rugăm, noi, ai tăi, mama şi tata.

de PAUL Antoniu

Paul Antoniu - Viitorul repetent de bunavoie

Paul Antoniu – viitorul repetent de bunăvoie

Faptul că n-am luat examenul de admitere la Medicină nici nu m-a afectat prea tare, deşi a fost dorinţa dragei mame pe care o mistuia o boală cumplită. Mă dorea să-i fiu de sprijin şi spre o cât de mică alinare lângă patu-i de suferinţă. „Acu-i acu’…”, mi-am zis totuşi, nevăzându-mă printre cei admişi. Mă gândeam foarte serios la viitorul meu apropiat simţind acut cum ordinul de chemare îmi suflă în ceafă, vijelios de data aceasta, după ce de vreo două ori m-am ascuns din faţă-i. În Cluj stăteam în gazdă la nişte neamuri dragi care, şi ele, erau îngrijorate de situaţia mea. Le eram simpatic şi doreau sincer să mă ajute. Cam după o săptămână de căutări, într-o seară, unchiul meu, jurist de vază în Cluj, îmi zice: „Vezi că se fac înscrieri la o Şcoală Tehnică de Finanţe, nou înfiinţată. Se intră fără examen de admitere, numai pe baza diplomei de maturitate, indiferent de nota obţinută la examen. Durata de şcolarizare e de doi ani, timp în care eşti scutit de armată”. Bucurie mare pe sufletul meu, chit că profilul şcolii era total în afara preocupărilor mele, tânăr cu capul în nori, mereu visător şi cu ochii deschişi, tot aşa şi după fetele frumoase, primele în top fiind balerinele de la Opera clujeană. Nu după multă vreme, după începerea cursurilor la Şcoala de Finanţe, cu acestea mă scăldam în aceeaşi baie de lumină a reflectoarelor. Îmi făcusem urgent debutul ca figurant-matador în opera „Carmen” de Georges Bizet. Ioan Alexandru, poetul, m-a tras de mânecă spre aşa ceva – o lume superbă, cu o muzică de vis şi fete cu mult peste orice închipuire, mai ales pentru doi prunci de la ţară, ca noi. Citește restul acestei intrări »


AYAGOOO!

24/01/2015

MOTTO: „Oh, figuranţi studenţi, şi coregrafi […] / Culise şi costume cu false străluciri / o baie la subsol unde-mi spălam ciorapii…” (Ioan Alexandru, Teribilul actor)

de Antoniu PAUL

Paul Antoniu_Viitorul_figurant_pe_scena_Operei_din_Cluj

Paul Antoniu – Viitorul figurant pe scena Operei din Cluj

Habar n-am ce înseamnă cuvântul care reprezintă titlul de mai sus. L-am auzit pentru prima dată acum aproape 60 de ani, într-un cadru solemn: La „botezul figuranţilor”, cu ocazia primirii mele în rândurile acestora. A fost un adevărat ceremonial „concelebrat” de către un sobor de sacerdoţi (corişti şi figuranţi din opera „Aida” de Giuseppe Verdi), în frunte cu… Marele preot. Planificările pentru botejune se făceau cu săptămâni înainte, pe baza unei cereri prin care îţi exprimai dorinţa fierbinte de-a face parte din corpul de figuraţie al Operei Române, pentru că iubeşti sincer acest gen de muzică şi pe cei care o slujesc pe scena clujeană (nominalizându-i pe câţiva…); prioritate aveau studenţii fără o altă sursă de venit, dar şi proveniţii din rândurile… fomiştilor autentici. Mulţi dintre toţi aceştia erau şi nişte visători naivi, care se visau să devină şi ei nişte… cineva în domeniu. Vroiau să-şi împlinească visul pornind de jos de tot. Printre aceştia, am fost câţiva la care norocul ne-a surâs de-a binelea, chiar şi fără partituri în faţă. Deşi eram prisosiţi pe cei 7 lei/spectacol, nu ne-am dat bătuţi. Dacă ar mai fi printre noi şi Ioan Alexandru, ar veni şi el cu completări din propria-i experienţă. Citește restul acestei intrări »


NECÂNTATELE IMNE (fragment)

16/09/2014

Ioan Alexandru
(25 decembrie 1941, Topa Mică – 16 septembrie 2000, Bonn, Germania)

MOTTO: Străini de inima noastră / Pe văile acestea / Nu şi-au găsit aşezări niciunii (din volumul Imnele Maramureşului de Ioan Alexandru)

de PAUL Antoniu, actor

Amintiri, amintiri… Ne-am cunoscut la Cluj, la vremea… „primelor iubiri” (Primele iubiri – titlul volumului de versuri al lui Nicolae Labiş). Ioan Alexandru (Şandor, pentru prieteni) era încă elev de Ioan Alexandruliceu, iar eu încă pe drumul pavat cu vise spre luminile rampei. Sărăcia ne-a apropiat şi ne-a stat la temelia fârtăţiei. Iarna-vara, în buzunarul de dinăuntru al vestonului de uniformă (pe care o avea din clasa a VIII-a) purta un caiet dictando cu ultimele sale poezii trecute pe curat. „Na şi citeşte-mi-o pe asta, ultima, şi să-mi spui sincer dacă-ţi place”… îmi zicea adesea pe unde mă prindea, fie în cabina figuranţilor la Opera din Cluj (eram colegi de figuraţie – din asta trăiam), la cantină între felul unu şi doi sau chiar la colţ de stradă. Îi plăcea cum i le citeam: „cu glas blând, cu intonaţii potrivite, dar şi cu mare simţire”, precum ţinea să mă laude. Într-o zi mi-a spus aşa, tam-nisam: „Eu sper să ajung un mare poet, iar tu cu siguranţă vei fi un actor teribil. Amin!” Apoi, tăcuţi, ne-am grăbit paşii spre Operă, căci ora începerii spectacolului se apropia, iar iluştrii noştri „colegi” de scenă (Luci Stănescu, Ion Piso, David Ohanesian, dar şi alţii) ne aşteptau să le purtăm trena. Citește restul acestei intrări »


Stâna de Vale un izvor al minunilor

04/09/2014

Stana de Vale

de Gabriela Genţiana GROZA

Fiecare iubitor de natură se entuziasmează când se află într-un loc sau altul, sub soare, pe planeta noastră cu peisaje atât de variate şi interesante! Uneori, însă, omul se depărtează de locurile din natură care îi par banale, avându-le mereu la dispoziţie. Se bucură mai degrabă de ţinuturile pentru care străbate distanţele, în goană după senzaţional. Lasă, astfel în urmă tablourile vii, pline de miracole, ale tărâmurilor natale care au fost şi vor fi cântate de poeţi! La Stâna de Vale am reîntâlnit-o pe Doina, directoarea de la hotelul Iadolina, cu preocuparea firească de a oferi oaspeţilor sentimentul că sunt aşteptaţi şi bine primiţi. Unii dintre ei se vor reîntoarce să se bucure de aerul ozonat, de liniştea locurilor şi de apa izvorâtoare de minuni. De sub streaşina înaltă a hotelului, din câteva cuiburi meşteşugite, DSC04175zboară rândunelele care se avântă spre înălţimi. Lângă clădirea cochetă, câţiva ponei pasc liniştiţi iarba suculentă, rod al ploilor generoase din urmă cu câteva zile. De la Mânăstirea din apropiere se aude dangăt de clopot chemând la Liturghia de duminică. Şi totuşi… E lume puţină la Stână… foto_Gabriela Gentiana Groza_Stana de ValeLocurile acestea fermecătoare fremătau altădată de viaţă. Clădiri lăsate astăzi „baltă”, aproape ruine, găzduiau mulţi oameni veniţi la odihnă. Zidurile spun multe, simfonia apei miraculoase ţâşnind din stâncă e ascultată de brazii semeţi, într-o tăcere dureroasă. Câte frumuseţi ne-a lăsat Domnul! Ne aflăm, eu şi soţul meu, la locul de unde izvorăşte apa cristalină, curgând în cascadă, la Izvorul Minunilor de la Stâna de Vale. Păsărelele gureşe de pe ramurile coniferelor maiestuoase, arbuştii cu fructe roşietice aproape coapte şi ferigile dantelate întregesc tabloul splendid al sfârşitului de vară. Lângă Izvor sunt tarabe ale comercianţilor de produse apicole, plante medicinale şi fructe de pădure. În timp ce cumpăr câte ceva, soţul meu discută familiar cu un turist. E un inginer feroviar de la Oradea sosit aici împreună cu soţia, pensionari ca şi noi. Cu Luci, profesoară de muzică la Şcoala Gimnazială nr. 8 Oradea, am fost colegă de cancelarie. Mă recunoaşte de îndată. Ne aducem complimente reciproce. „Câţi ani îmi dai?” – mă întreabă ea. „Nu prea mă pricep să aproximez vârsta, îi spun cu sinceritate. Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut de 44 de ani!… Dar, ca în epigrama mea, ne simţim bine împreună, chiar dacă: Citește restul acestei intrări »


Ramură de stejar

20/10/2011

de Milian OROS

Inger pazitor_foto_Delia FloreaLuna noiembrie începuse cu o ploaie măruntă şi rece. Puţin îi lipsise ca să se transforme într-o primă ninsoare a acelui an. În clasa noastră, clasa a-III-a, parcă se adunase tot frigul din şcoală. Cine ştie, poate fiindcă avea geamurile orientate spre nord! Era în ea mai frig ca afară! Ne uitam spre soba mare, din teracotă, îngheţată şi ea, căci încă nu gustase din porţia de lemne pentru acel an. Respiraţiile noastre păreau norişori de îngeri, suspendaţi prin clasă. Până să vină doamna învăţătoare Viorica, ne continuam hârjoana din pauză, aşa ca să ne mai încălzim. Deodată, uşa clasei se deschide şi noi, surprinşi, ne repezim care-ncotro, spre locurile noastre. Nu era doamna învăţătoare, era soţul dânsei, domnul profesor Atanasiu Oros. Câteva clipe, privirea lui ne-a cuprins pe toţi, iar buzele parcă i s-au subţiat, adunând pe ele o nuanţă de severitate. Când ne-a vorbit însă, vocea lui ne-a părut caldă, înţelegătoare, ca a unui părinte, dispus să-şi ierte odraslele neastâmpărate. Asta ne-a adus sufletele speriate la locul lor, iar pe buze zâmbetele pe care le pierduserăm mai devreme. Citește restul acestei intrări »