Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 446 (16 – 31 Mai)

07/06/2021

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași! Hristos a Înviat!

Recviem pentru Tudor Vladimirescu.

Te-au mâncat, Tudore! Ca lupii te-au sfâșiat! La miez de noapte ți-au spintecat burta cu sabia și ți-au tras mațele cu sucala, așa cum mama ta aduna firul de pe vârtelniță pe țevi, ca să poată apoi să-l țese! Și tu erai viu! Și unii dintre bandiți te țineau de mâini, alții de picioare, alții îți potriveau călușul! Ce-o fi fost în mintea ta atunci? Ce-a fost în sufletul tău? Cum te-ai lăsat în mâinile lor? Aveai atâția căpitani și atâția panduri, care și-ar fi dat viața pentru tine, care ar fi luptat până la ultima picătură de sânge ca să te apere. Și, totuși! Te-ai gândit că tâlharii aceia sunt de aceeași credință cu tine, au același Dumnezeu, slujesc patriei lor, așa cum tu slujeai patriei tale, luptați împotriva aceluiași dușman, aveați idealuri aproape comune! De asta te-ai dus singur la tratative, convins fiind că mergi între prieteni. Nu bănuiai că sunt lupi cu piei de oaie!

Cu două sute de ani în urmă, un alt fiu al Neamului Românesc, Mihai Viteazul, cădea străpuns de sulițele soldaților lui Basta, în tabăra de la Turda. Și ei erau tovarăși de luptă, de arme, comandanți ai aceleiași armate, în slujba aceluiași împărat, luptători împotriva aceluiași dușman. Ca printr-o minune dumnezeiască, capul lui Mihai, capul acela frumos, care, la vreme de mânie, băga groază și urgie în hoardele turcești, a fost trecut munții și adus la Mănăstirea Dealu, ca să-și doarmă somnul de veci până la obșteasca Înviere. Citește restul acestei intrări »


Jertfele românilor: Sacrificii și suplicii pentru apărarea pământului străbun

19/09/2020

de Angela FAINA

Românii sunt un neam născut din topirea a două suflete într-un singur trup, din amestecul sângelui latin cu vechiul sânge getic. De la începutul începuturilor, destinul nostru istoric a fost vreme de două milenii, deosebit de aspru și amar.

„Popor de plugari, de păstori și de ostași, încă de pe vremea Daciei, lăsam să treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne să ne apărăm pământul, credința și graiul. Țara era bogată, dar noi rămâneam săraci. Poporul era ager la minte, dar noi rămâneam în urmă cu învățătura timpului, fiindcă în toată istoria  românilor, nu există 20 de ani de liniște și de odihnă. Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine se întovărăşeau să ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e un îndelung lanţ de robii. Am luptat pentru pământ, iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora. Fără prieteni, aruncaţi în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu-şi mai putea încredinţa sufletul decât vântului, păsărilor, frunzelor codrului, isvoarelor și râurilor” – scrie Cezar Petrescu în „Cartea Unirii”, capitolul „Cartea Robilor”.

„Țăranii ctitori, jupuiți de vii
Ostași martiri cu fețe cuvioase,
Oriunde intră plugul în pământ,
Dai de un coif și-o patrie de oase” – Versuri de Ioan Alexandru – poezia „Patria” – vol. „Imnele Transilvaniei” – 1978.

Transilvania, este o „țară mândră și binecuvântată de Dumnezeu” – o caracterizează Bălcescu. Citește restul acestei intrări »


Cu veteranii de război, la Mănăstirea Habra – Groși

22/11/2015

DSC_0259

de Viorica URSU

Cel care nu și-a găsit încă locul de drept între sfinții martiri ai credinței și ai neamului românesc – dar pe care îl are, de fapt –, Mihai Viteazul, este cinstit la Mănăstirea „Învierea Domnului” Habra din comuna Groși, cu deosebire la sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil. Pentru că vechiul locaș de închinare fusese distrus, asemenea atâtor altora, acum mai bine de 400 de ani, tocmai pentru vina de a-l fi sprijinit pe domnitorul român unificator de țară și de neam.

Reclădită de curând, Mănăstirea „Învierea Domnului” Habra și-a ales ocrotitori pe Sfinții Mai-Mari Voievozi, iar praznicul lor este, prin grija maicilor acestei Mănăstiri, și prilejul pomenirii lui Mihai Viteazul, împreună cu eroii românilor din toate vremurile, de aici și de pretutindeni.

De ani buni, slujba Sfintei Liturghii din această zi de sărbătoare este urmată de parastasul care are loc la monumentul voievodului român, din incinta Mănăstirii, pomenirea de care vorbim devenind aici tradiție. Citește restul acestei intrări »


TIMPURILE MĂNĂSTIRII „ÎNVIEREA DOMNULUI” HABRA

07/02/2015
01

Dealul Habrul văzut dinspre Săcălăşeni, locul vestitei mănăstiri

de Viorica URSU

Este vorba despre mănăstirea care se înalţă sub ochii noştri în hotarul comunei Groşi, spre Ocoliş, în locul numit dintotdeauna Habru. Locul acesta cu nume arhaic derivat poate din verbul latinesc habeo, habere, sugerează parcă ideea de avere. Desigur, a vechii mănăstiri, care cu sute de ani în urmă a fost deosebit de înzestrată de ctitorii săi (cu câmpii, livezi, vii, heleşteie, păduri). Aceasta ar putea fi o explicaţie a numelui acestui loc şi a mănăstirii, neexcluzând însă alta mai plauzibilă.

Demult, în timp, Habru făcea parte din domeniul cetăţii Chioarului. Proprietarii acestuia, Drăgoşeştii, voievozi ai Maramureşului, bogaţi şi puternici, au fost în măsură să zidească biserici şi mănăstiri, apărând mult timp prin ele elementul românesc. Domeniul acesta a devenit district militar, iar satele, aproape în întregime româneşti şi oamenii, de asemenea, erau supuşii cetăţii, având obligaţii militare de apărare şi întreţinere a ei, dar şi libertăţi şi titluri de nobleţe pentru fapte de arme deosebite. Districtul Chioarului cu mulţime de oameni liberi şi nobili români este Ţara Chioarului, un ţinut de o mie de kilometri pătraţi în jurul vechii cetăţii, cu o identitate istorică şi etnografică uşor de desluşit şi pentru că aici oamenii îşi spun până astăzi chioreni. Citește restul acestei intrări »