„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…” (Op. cit., pp. 8-9)
„După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.” (Op. cit., p. 386)
„Dar pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, Citește restul acestei intrări »
Academia Română a achiziționat în ultima perioadă 17 manuscrise și documente semnate de Mircea Eliade, începând cu anul 1922, când scriitorul avea doar 15 ani.
Odată cu acestea au fost cumpărate, printre altele, câteva scrisori primite de la profesorul său Constantin Rădulescu-Motru, de la Constantin Noica și corespondența cu jurnalistul Horia Stanca din anii în care Eliade a lucrat ca angajat cultural pe lângă Legația regală a României la Lisabona.
Avem în față o necesară și binevenită restituire[1] a unor substanțiale texte filosofice, unele inedite iar altele edite, aparținând lui Cristian Petru (1952-2003), absolvent strălucit al Filosofiei bucureștene de pe la finele anilor ‘70, într-o ediție îngrijită de către un alt exponent de seamă al acelei generații, Adrian Miroiu.
Un amplu capitol al cărții (70 de pagini) este consacrat filosofiei lui Lucian Blaga – și asta într-o vreme (în România anilor ‘80) în care exegeza autohtonă asupra acestui important gânditor era încă tributară poncifelor și clișeelor proletcultiste sau, cum spune chiar autorul nostru: „Nici măcar exegeza operei filosofice blagiene nu a depășit stadiul prezentărilor sau comentariilor elementare. Mai rău, chiar și acestea vădesc în mod curent o fi insuficientă adecvare la texte, o lipsă de pertinență interpretativă, de tensiune problematică și de validitate teoretică cel puțin nedumeritoare” (p. 10). În timp ce Cristian Petru crede, cu îndreptățire, că vom înțelege greu și târziu că Lucian Blaga a fost un mare și autentic filosof, că ne-a înavuțit cu o filosofie de filosof, iar nu cu o filosofie de cercetător, de profesor, că filosofia sa a fost și este mondial competitivă, demnă să intre în circuitul și în patrimoniul filosofiei universale.
Om fericit. S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.
Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.
Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Citește restul acestei intrări »
Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre Miază-noapte și să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor șansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanțului, prin împărații pe care i-au dat cu prisosință atât Răsăritului cât și Apusului. Dar Nicolae Iorga a înțeles admirabil consecințele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriașul rezervor de oameni, energii și mituri pe care îl constituia spațiul balcano-carpatic, nu și-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv și de-sine-stătător în Istorie. Politicește Thracii au pierit fără urmași…
O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică Citește restul acestei intrări »
Biserica și Marea Unire (I). Biserica Ortodoxă Română este cea mai veche instituţie organizată, cu continuitate neîntreruptă, a poporului român. Doar instituţia familiei o depăşeşte ca longevitate. De aproape două mii de ani pe pământul românesc s-a adus slavă lui Dumnezeu prin nenumăratele slujbe ce s-au oficiat; de aproape două mii de ani speranţele românilor s-au îndreptat către Dumnezeu; de aproape două mii de ani românii s-au adunat la vremuri de restrişte în jurul Bisericii, precum puii în jurul cloştii. De aproape două mii de ani în altare şi la strane a răsunat aceeaşi limbă românească pe tot teritoriul pe care au locuit români, unde s-a vorbit limbă românească. Citește restul acestei intrări »
Cina Împăratului. În Duminica a XXVIII-a după Rusalii este rânduită Evanghelia celor poftiți la cină. Este o pildă a Mântuitorului foarte scurtă, dar cu semnificații profunde și variate. E vorba de un proprietar bogat, „stăpân al casei sale”, care a organizat o petrecere într-o seară. Când toată pregătirea a fost gata, și-a trimis slugile să reamintească invitaților că a venit momentul să poftească la masă. Aceștia s-au scuzat pe rând: unii că și-au cumpărat pământ, alții că și-au cumpărat boi, alții că s-au însurat. Ce mai! Când omul nu vrea să facă ceva, găsește pretexte! Citește restul acestei intrări »
Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi. Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconştienţi putem fi, de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta? Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos, atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi, vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când? Citește restul acestei intrări »
Am prins o zi de mare sărbătoare la Teatrul Municipal Baia Mare. Se joacă una din cele mai fascinante poveşti de dragoste din literatura lumii. Nu este Romeo şi Julieta. Nu, nu. Este Maitreyi, povestea trăită de Mircea Eliade la Calcutta (India), în anul 1930.
De când mă ştiu m-au fascinat India şi Tibetul. Visez mereu o călătorie în Himalaya. Spectacolul de teatru creat de actorii băimăreni sub bagheta regizorului Adrian Roman mi-a astâmpărat setea acestei călătorii pentru o bună bucată de timp.
Am retrăit pentru câteva clipe jocul seducţiei, în care Diana Podăreanu s-a încadrat perfect. Iată marea artă a regizorului de a distribui rolurile actorilor în funcţie de experienţa şi mai ales de talentul lor. Actriţa Diana Podăreanu în rolul Maitreyi străluceşte în fiecare scenă. Pentru că scenele au o succesiune filmică, ca într-o telepordaremodernă; spectatorul este invitat să treacă cu ajutorul convenţiei teatrale dintr-un spaţiu contemporan (biblioteca lui Eliade de la Chicago) într-un spaţiu al trecutului şi memoriei (casa profesorului Dasgupta şi a tinerei Maitreyi).
Maitreyi îl vizitează pe Eliade la Chicago cerând o explicaţie pentru romanul scris de acesta, prin care este expusă publicului larg o intimitate care ar fi trebuit sa rămână secretă, cunoscută doar de cei doi îndrăgostiţi. Totodată, cu prilejul întâlnirii de la Chicago, Maitreyi doreşte să-l regăsească pe Mircea „cel care nu moare”, adică să regăsească sufletul şi iubirea care există dincolo de timp şi spaţiu. Citește restul acestei intrări »
“Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului”.
Publicat de angelasimionca 
e-Bibliotheca septentrionalis 