Peisaj dobrogean

de Mirel GIURGIU

Acolo unde simţi lumina ca fiind rostul cel dintâi şi cel din urmă al existenţei tale pământeşti, acolo unde limpidităţile ating praguri suitoare între pământ şi Mare – ce cauţi tu, drumeţule…? În ce case vrei să intri…? Ce trepte vrei să urci…? Prin ce curţi ai vrea să dănţuieşti?

Nu-ţi rămâne decât să dai colbul amintirilor la o parte, să încerci să descoperi parfumul lumilor demult apuse, s-atingi cu pietate catifeaua lumilor moarte…

Mai apoi să încerci să stai de vorbă cu duhul amintirii şi să dialoghezi cu feţele albe ale statuilor de la Histria, care te vor îndemna, poate, să uiţi că timpul a existat pe aceste locuri vreodată…

Acolo unde Dunărea îşi varsă, odată cu apele, toate orgoliile şi înverşunările în Mare, casele uitate, cu storurile trase de veacuri, dorm cu visele la depărtări marine printre ierburi mai înalte decât ele…

Au plecat demult oamenii, au înnebunit neîmpăcate atâtea destine, s-au îmbătat toţi zeii, apoi s-au războit cu oamenii şi-au lăsat prin curţi morminte…

Peregrinări

Il Cammino di Compostela

MOTTO: „Tutto passa, ma a Dio non sfugge niente.” – „Totul trece, dar
lui Dumnezeu nimic nu-i scapă.” (Ecclesiastul)

de Mirel GIURGIU

Dis de dimineaţă am ieşit din strâmtorarea pereţilor casei mele… am luat-o spre porţile cetăţii, care mi s-au deschis larg până acolo unde îngerii se priveau şi se recunoşteau unii pe alţii zâmbind în adâncul apei de argint…

Am ajuns să mă închin din nou la Iacob al lui Zevedeu, am auzit îndemnul şi chemarea lui de-a pleca spre Compostela, să-i duc în dar o floare şi o rugăciune… Înainte să-mi iuţesc pasul, călătoria a început în mine, cu mine în întregime, deşi nu luam mai nimic la purtător păstram imensa bogăţie a unui altar plin de lumini, în suflet, iau cu mine arcadele imensei catedrale de granit inundate de lumină chiar atunci când străbat cărările pietruite, bătute de aspru vânt, înghiţite de ploaie. Deşi merg spre soare-apune, către capitala Galiţiei, gândul îmi fuge, din când în când, spre răsărit, zboară, luând mereu înălţime, ca să aibă de unde coborî pe umărul ei, pe care-l zăresc aplecat deasupra unor răsaduri pline de flori… Nu vede şi nu ştie ce sol plin de sori o să-i trimit, îşi vede mereu de ale ei… stă sub o boltă cerească care se lasă ca o imensă cupolă protectoare sub care încape tot orizontul raiului hrănitor care se ghiceşte muritorului atent precum o locuinţă lacustră plutind pe apele verzi-albastre ale ochilor zâmbitori de fată…

Gloria între patru pereţi…

MOTTO:
Înţepenirea nu-i o cale,
nici aduce mântuire…
Înfiorarea e a omului supremă calitate.
–––––––––––––––
Mi-ai dat, din toate tu mi-ai dat,
Sublime duh. În flacără, nu în zadar,
Obrazul către mine l-ai întors.
Mi-ai dat natura drept regat,
Putinţa de-a-i simţi splendoarea
fără de hotar.
Goethe – „Faust” în traducerea lui Lucian Blaga

de Mirel GIURGIU
Kehl – Germania

Există un grup statuar, o alegorie, în care Recunoştinţa îmbrăţişează Bunăvoinţa. Greu de închipuit ceva mai pilduitor pentru omul onest, ceva mai liniştitor şi împăciuitor pentru bietul lui suflet maltratat zilnic, asediat de flăcările urii, uitării, banalităţii cenuşii, egoismului şi egocentrismului, dincolo de limitele omenescului.

Îmbrăţişând cu privirea aceste statui mă eliberez de pasivitate, îmi vine să transmit îndemnuri mai departe… aduceţi flori de primăvară gândului, bucuraţi-l cu poezie, îndestulaţi-l cu picturi, transpuneţi-l pe portativ peste tot, gândul în armonie cu noi înşine, metamorfozele intelectului care afirmă cu tărie:

Grădinile cultivatorilor de spirit – Episodul 6

de Mirel GIURGIU
Kehl Germania

Casta diva

Casta diva, che inargenti
queste sacre antiche piante,
a noi volgi il bel sembiante
senza nube e senza vel…
(„Norma” de Bellini)

Casta diva, ce argentuieşti
aceste antice plante sacre,
apropie de noi frumoasa iluzie
fără nor şi fără voal…
(Fragment din cavatina lui Norma – tragedia lirică compusă de Vincenzo Bellini, pe un libret de F. Romani – Milano, 1831)

Nu mai căutaţi divinul în altă parte… l-aţi găsit aici, la operă, aici, în lojă, aici, unde, înmărmuriţi de încântare şi sublim, o ascultăm împreună pe Maria Callas, interpreta celebrei arii „Casta diva”. Deodată simţim că visul e perfect asimilat într-o îngemănare a cerului cu pământul, împreună cu noi respiră tot Pantheonul implorat într-o lungă, incomparabilă rugă, sacru şi profan, inseparabili precum Castor cu Polux, plutind cu toţi argonauţii melomani spre o „Colchida” ce se întrevede tot mai aproape pe măsură ce înaintăm cu Euterpe pe infinitul partiturii…

Grădinile cultivatorilor de spirit – 5

Anna de Noailles

de Mirel GIURGIU
Kehl – Germania

O mărturie peremptorie a inspiraţiei de moment, sau de lungă durată, dacă vreţi, după cum cere o împrejurare sau alta, ne aduce peste timp Anna de Noailles, poeta care a îmbogăţit literele franceze cu o operă intrată în patrimoniul clasic al literaturii ţării Hexagonului.

La începutul secolului al XX-lea, această femeie extraordinară apărea des pe scena literară a Parisului care cunoştea la acea epocă numele unor Guillaume Apollinaire, Marcel Proust, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, aflaţi adesea în compania atâtor apropiaţi ai muzelor şi ai miticului Orfeu.

Să menţionăm, în treacăt, că Anna era fiica prinţului român Grigore Brâncoveanu, mlădiţă din neamul Brâncovenilor, descendenţi din Vodă Constantin Brâncoveanu… După mamă (Raluka Musurus), Anna avea origine greacă şi cretană, genealogie care afirmă printre ascendenţi mai mulţi poeţi şi câţiva erudiţi, între care posteritatea reţine numele iluministului Marc Musurus, amic bun de-al lui Erasmus din Rotterdam…

Grădinile suspendate ale cultivatorilor de spirit – episodul 4

de Mirel GIURGIU

Aventura spiritului este unică în fiecare din manifestările ei. Gândul omului de spirit îşi ia zborul de fiecare dată din alt cuib, iar locul unde va descinde rămâne mereu un mister…

De dragul acestei aventuri îmi reprim feluritele reacţii sufleteşti cărora, în alte condiţii decât cele create de rostirea inspirată, de obicei mă închin… Dar când mă întâlnesc cu Baudelaire sau cu Victor Hugo îmi pare că şi Apollo e aproape, că muzele îmi fac loc în Parnas ca să asist la spectacolul poeziei oferit de către cei doi mari corifei ai ei…

Muzele au grijă de marii poeţi, care la rândul lor au grijă de noi, cititorii, de aceea să nu te mire dacă voi reacţiona ca Jules Renard când mă vei surprinde cufundat în lectură, iar eu nu-ţi voi răspunde…

Nu-mi voi lua ochii din carte nici măcar la auzul morţii tatălui meu…

Malul celălalt

poem în proză

de Mirel GIURGIU

Trec pe malul celălalt al conştiinţei de sine… Iau cu mine un sac de gânduri temătoare de timp, temătoare de căutare şi negăsire a rostului existenţei… a propriei existenţe… Mă confrunt zilnic cu monotonia cotidianului, care bate pasul mereu în aceeaşi cadenţă… Prea mulţi semeni care nu-mi seamănă sunt zgomotoşi, nevoie mare, se îmbarcă toţi în maşini cu care înroşesc zi şi noapte asfaltul pe care rulează arogant, adesea din supercomoditate, lene, dispreţ pentru mersul pe jos…

„Grădinile suspendate” ale cultivatorilor de spirit – 3 (continuare)

de Mirel GIURGIU

Celebrul actor şi om de cultură francez Sacha Guitry sugerează cititorilor în al său L’ESPRIT să-l citească pe Alfred Capus (1857-1922) – acesta fiind un jurnalist arhicunoscut la timpul său, făcând parte dintre „nemuritorii” ce ajung să fie membri în Academia Franceză… Dacă acestui om i-ar fi închinată o carte voluminoasă, făcând precizarea că e vorba de „l’homme le plus spirituel de son temps” – omul cel mai spiritual al timpului său (aprecierea aparţine tot lui Sacha Guitry) – editorul respectiv nu ar avea decât de câştigat… Haideţi să-l savurăm pe Capus în câteva din intervenţiile sale în care dă pe rând interlocutorilor săi replici scânteietoare…

Quelqu’un lui dit un jour:
– Gaudillot est mort… et on ne sait pas de quoi il est mort…
– On ne savait pas non plus de quoi il vivait – répondit Capus…”

Primăvara

de Mirel GIURGIU

Primăvara ochiul pleacă la cules de nestemate verzi cutreierând aleile răsfăţate de sori glumeţi ce scriu în dansul lor epigrame scăpărătoare de luciri scurte, adesea înşelătoare. Aerul tot mai blând răsuceşte cercuri tot mai largi de lumină, tot mai încăpătoare şi mai avide în câmpul visărilor unduitoare animate de crescendoul viorilor invizibile. Muzele verzi adună luciri de izvoare în căuşul mâinilor, deşteptat gurilor noastre însetate de prospeţimi regăsite. Echinox al înfiripării transparente pe fond de muzici aiuritoare, primăvara este asceza înaripată planând către verdele lumilor intermediare acolo unde cei muritori îşi caută nemurirea contemplând feţele îngerilor, captivate de nimbul divinităţii. Primăvara – prima noastră vară, vrea parcă să ne încredinţeze încă o dată limpezirilor din aerul parfumat prin care se zăreşte „Paradisul pierdut” de fiecare dintre noi, de multe ori uitat în ungherele copilăriei. Mai ştim, oare, să îmbrăcăm haina cea nouă, haina de sărbătoare, cu dezinvoltura care se potriveşte atunci când te preumbli prin livezile merilor ce dau în floare? Pot, oare, harfele crengilor înfiorate de murmurul vântului să ne redea muzica depărtărilor spre care alergam altădată, convinşi că dincolo de deal vom atinge cu mâna linia orizontului?

„Grădinile suspendate” ale cultivatorilor de spirit (2)

Motto: „Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi, ci să-ţi crezi întru crezarea măsurii, după cum ţi-a împărţit Dumnezeu măsura credinţei” (Romani 12)

de Mirel GIURGIU

Talentul este o însuşire de care noi, românii, facem mult caz – şi eu am admirat de când mă ştiu această virtute, dar de la Dumnezeu, pe care l-am descoperit mereu la alţii: muzicieni, artişti de tot felul între care actorii de teatru şi film făceau figură aparte. Vin la rând sportivii având în fruntea preferinţelor mele pe maeştrii balonului rotund, cei de la „U” aflaţi o vreme, alternativ, sub bagheta doctorilor antrenori Mircea Luca şi Constantin Rădulescu, având ca prim-solişti pe Z. Ivansuc, V. Mateianu, Petru Emil, idolii stadioanelor pline altădată.