Absurdul ca existențial major al analiticii udemiologice la Cioran

18/10/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile Chira_4

lect. univ. dr. Vasile Chira

Problema absurdului existenţei la Cioran nu ţine de nihilismul lui substanţial, ci de nihilismul lui intenţional, adică nu de absenţa fiinţei, ci de absenţa orientării către ea. Ştim de la Husserl că orientarea conştiinţei către ceva este generatoare de sens. Prin contrast, orientarea conştiinţei către absenţa oricărui ceva echivalează cu o anihilare a intenţionalităţii însăşi, cu o surpare a sensului. Din această cauză, nihilismul nu rămâne atât o doctrină metafizică, cât una fenomenologică. Această bază pare să justifice toate fluctuaţiile şi inconsecvenţele aparente pe care ni le sugerează gândirea lui Cioran. Neînţelegând această natură contradictorie, turmentată în acelaşi timp de nefiinţă şi de Absolut, orice disertaţie care are pretenţii de decenţă academică şi de apodicticitate devine la un nivel irelevantă. În fond, moartea nu poate deveni concluzia unui silogism. Dacă silogistica nu face decât să genereze concluzii, în virtutea unor raporturi pur exterioare suferinţei, atunci ce anume ar putea împiedica suferinţa însăşi să renunţe la o logică ce nu dă seama de ea? Este prea multă impersonalitate, prea multă suveranitate pe care şi-o afirmă logica în faţa durerii. Citește restul acestei intrări »


Lumea de dincolo

30/08/2016
Milian Oros

Milian Oros

de Milian OROS

Poate nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi văzut la televizor un medic, de altfel foarte bun specialist, care vorbea despre „lumea de dincolo” ca despre un „experiment” de laborator. Spunea că, specialist fiind, nu poate crede în „viaţa de după moarte”, că în definitiv totu-i o fabulaţie a celor care au trecut printr-o moarte clinică. Relatările fiind în bună măsură funcţie de gradul de percepţie al „mortului”, deşi se întâlnesc elemente comune tuturor cazurilor de reîntoarceri din moarte clinică. Auzindu-i argumentele, am zâmbit şi gândul m-a dus la o „povestioară” cuprinsă într-un roman al prietenului meu, Silviu Guga. Citește restul acestei intrări »


Înviere şi timp

11/06/2016

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Vasile ChiraPrin actul creaţiei are loc o extază a Eternităţii care va întemeia eonul întregii lumi, analog şi totodată distinct de Eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pleacă din Eternitate şi se întoarce în ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerenţa cosmică, ci şi natura temporalităţii, căci timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei temporalităţi alterate şi o reintrare în sfera eternităţii va fi posibilă doar prin înviere. În cele ce urmează vom prezenta succint implicaţiile ontologice ale principalelor momente care au punctat istoria mântuirii, pentru a ne opri apoi asupra relaţiei dintre moarte, înviere şi temporalitate.

Timpul este creat din Eternitate din abis. Din această cauză, la începutul Genezei este prezentă una din persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, care era transcendent abisului: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1:2). Lumea se face prin suprimări parţiale ale adâncului şi ale omogenităţii lui nocturne. Această sfâşiere a adâncului de către lumina increată este marcată în Geneză prin simbolul separării apelor de ape. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XV (2016), nr. 322 (16-31 martie)

10/04/2016

Parohia Malovat

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

„Ion din lume fără nume!” În perioada Postului Mare, mai mult decât în oricare altă parte a anului, sunt pomeniți morții la slujbe. Șiruri lungi de nume nu reușesc să inventarieze pe toți cei plecați dincolo. Din când în când găsim mențiunea „cu tot neamul lor”, care ne scutește să-i știm pe toți. Nu oricine este de talia Sfântului Evanghelist Matei, ca să poată menționa 52 de generații de strămoși pentru un singur om, așa cum a făcut în cazul Mântuitorului!
Mai întâlnim în pomelnice, din păcate destul de des, și mențiuni de genul „Ion din lume fără nume!” Asupra acestui „Ion” aș vrea să mă opresc în rândurile de față.
,,Ion” din cazul de față este copilul avortat, fie că avortul e „cu voie”, fie „fără voie”. Deși am mai vorbit în alte „scrisori” despre acest flagel al vremii noastre, nimic nu e prea mult, având în vedere gravitatea fenomenului. În fața lui Dumnezeu, omul e om, ființă deplină, din momentul conceperii, și nu din momentul înscrierii la primărie sau din momentul Botezului. Așadar, în iconomia divină, el există cu aproape un an înainte de a se naște. Citește restul acestei intrări »


Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi învăţătura ortodoxă despre slujba înmormântării şi a parastasului, cinstirea şi pomenirea morţilor

08/11/2015

Material documentar întocmit de dr. Stelian GOMBOŞ

Introducere

inmormantare_4Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.

Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Citește restul acestei intrări »


LA TRECEREA „DINCOLO”

05/07/2014

cer

de Gabriela Genţiana GROZA

Ne naştem cu un program genetic individual care cuprinde, într-o perfecţiune greu de cuprins de mintea omenească, toată evoluţia ulterioară a fiecăruia dintre noi. Iasomie, ciocârlie sau stea de mare, nufăr, balenă sau bizon, fiecare are codul genetic înscris minuţios în acidul nucleic al celulelor. Îi rămâne mediului să croşeteze clipă de clipă devenirea fiinţelor şi să îşi decline rolul său, scotocind nemilos în nişa în care fiinţele cresc şi se dezvoltă. Astfel asistăm la schimbarea căii de parcurs a vreunei vieţuitoare, în bine sau în rău. Un adevăr e sigur pentru orice fiinţă: odată sosită pe pământ, drumul ei se finalizează mai devreme sau mai târziu, fulgerător sau normal, la o vârstă mai înaintată. Unicul trăitor pe pământ înzestrat cu vorbire şi mai cu seamă cu gândire, omul, rămâne parcă mai vulnerabil în faţa trecerii „dincolo”. Cum percepem momentul? Cât de tari suntem în faţa morţii? Şi, mai cu seamă, cum reacţionăm când simţim că ne vine rândul? O mulţime de fapte arată fragilitatea unora dintre noi, mai cu seamă când nu avem credinţă în Dumnezeu. Şi, ce e de-a dreptul sfâşietor, mulţi semeni rămân singuri la bătrâneţe, cu vitregiile vieţii în casă şi au vreme – parcă prea multă– să se întrebe: „Doamne, oare cu ce am greşit?” O bătrânică de peste 90 de ani, părăsită de copii şi nepoţi, îmi spunea resemnată: „Aş vrea să mor, dar nu pot!…” iar alta, aproape de 100 de ani, întreba, ca şi cum vreun muritor neputincios i-ar fi putut spune: „nu ştii, eu când plec?”…

S-au scris multe despre trecerea la cele veşnice. Biologi, medici, poeţi şi scriitori au abordat tema din perspectiva misiunii fiecăruia dintre ei. În literatură, apare câte un poem cu încărcătură emoţională deosebită, epitafuri în care strălucesc diamante din care înţelegem gândurile autorului la gândul trecerii lui dincolo.

Cuvântul „epitaf” provine de la grecescul „epitaphion”. E o poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. Poate fi şi o inscripţie funerară în care se face elogiul celui decedat.

Publius Ovidius Naso, poetul latin născut la Sulmona şi exilat de către împăratul roman Octavian Augustus la Tomis, Constanţa de azi, a scris un epitaf care apare în cartea sa „Triste”. La Constanţa, în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie, se află statuia sa în bronz, pe un soclu de marmură albă pe care dăinuie catrenul memorabil compus de poet: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent; / O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.” Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi, Anul XIII (2014), nr. 275 (1-15 aprilie)

29/04/2014

foto_Adrian Pop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BARDA

Dragii mei enoriaşi!

Boala satului.Urmăream zilele acestea la televizor un reportaj din zonele în care inundaţiile au făcut ravagii. Zeci de sate din diferite judeţe au fost afectate, sute de case au fost distruse, mii de hectare de culturi au fost acoperite de apă şi de mâl; oameni şi animale au fost înghiţite de ape! Parcă este un blestem pe ţara noastră, ca an de an, când într-o regiune, când în alta, nenorocirile să nu mai contenească. De fiecare dată statul se străduieşte să dea o mână de ajutor sinistraţilor, se fac apeluri disperate către ceilalţi locuitori ai ţării, se strâng ajutoare, se trimit, se reconstruiesc casele, localităţile, pentru ca în anul următor iar şi iar să auzim de noi cazuri şi necazuri. Unii pun totul pe seama mâniei lui Dumnezeu, care se dezlănţuieşte asupra noastră pe bună dreptate; alţii socotesc drept cauze despăduririle masive şi iraţionale, lipsa digurilor, neglijarea drenării văilor etc.

Nu este de competenţa noastră să analizăm cauzele care generează inundaţiile din aproape fiecare an şi nici felul cum gestionează autorităţile asemenea situaţii. M-aş opri asupra unui aspect mai puţin analizat în presa actuală. Observam în reportajul amintit un fapt revoltător: indiferenţa oamenilor locului, oamenilor aflaţi sub nenorocire. Veniseră într-un sat oarecare de pe Valea Dunării pompieri, jandarmi, soldaţi şi alte categorii de oameni de bine, ba chiar şi localnici din alte sate, să facă diguri improvizate din saci cu nisip, din piatră şi alte materiale. Munciseră ca nişte robi toată noaptea, toată ziua, cu mese mai mult simbolice. Erau nişte oameni epuizaţi, dărâmaţi. Numai dorinţa profundă de a da o mână de ajutor şi a nu lăsa apele să distrugă atâtea bunuri le dădea putere şi imbold să meargă mai departe. La câteva sute de metri de şantierul cu pricina era o cârciumă, la care numeroşi localnici, unii capabili să stoarcă apă din piatră, chefuiau de zor, fără să se sinchisească, fără să le fie ruşine. Reporterul avea curajul să meargă la ei şi să-i întrebe de ce nu dau şi ei o mână de ajutor, fiindcă se apropie momentul când vor apărea puhoaiele, aşa cum se anunţase. Cu seninătate şi neruşinare, cei în cauză răspundeau că lucrul respectiv ar trebui să-l facă cei ce primesc ajutoare sociale, nu ei, ditai „boieri”! Asemenea cazuri revoltătoare au mai fost semnalate şi în anii trecuţi, o dată chiar de premierul de atunci al ţării. Citește restul acestei intrări »