MOLDOVEANCA

28/03/2013

de prof. Traian RUS

A venit şi vremea acestei „poveşti”, care de multă vreme a dospit în mintea şi în sufletul meu. Acum s-a copt şi îşi spune rugăciunea, ca pâinea caldă scoasă din cuptor.

Tot satul o cunoaşte pe Florica lui Gheorghea Tarbii, dar puţini îi ştiu povestea vieţii. O poveste foarte tristă. Una dintre acelea care te fac să te întrebi dacă Demiurgul poate fi numit „bunul Dumnezeu”. S-au poate ursitoarele…

Florica lui Gheorghea Tarbii_Ecaterina Cepoi_foto_Traian Rus„Aveam şapte ani când am venit la Oarţa de Sus. Era în 1947. Parcă mă şi văd: o fetiţă bălaie, cu două codiţe aurii. Noi am fost şase copii. O venit un ordin că cei care vor să dea copiii în Transilvania să se înscrie la primărie. Tata ne-a înscris pe trei. În Moldova au fost trei ani cumpliţi. În primul a bătut o grindină care a distrus absolut totul, iar în următorii doi n-a căzut nici o picătură de ploaie. Toate rezervele de hrană ale familiei s-au epuizat. Aveam vite, turmă de oi. Le-am mâncat pe toate. Am mâncat fructe de pădure, urzici, orice era comestibil. Fratele mai mare a lucrat o zi întreagă la un bocotan şi o căpătat doi pumni de tărâţe din raţia boilor. O fost bune şi acelea, pentru că măicuţa ne-a făcut din ele nişte colăcei care parcă aveau gustul cozonacilor. Într-o noapte, tătuca ne-a luat pe toţi trei şi ne-a dus la Huşi. Un drum lung, prin întuneric, care ne-a ţinut până dimineaţa. Acolo ne-au băgat într-o şcoală şi am aşteptat cam o săptămână. Acum îmi dau seama că plecarea noastră a fost organizată de stat. Am aşteptat de fapt trenul special care s-a format pentru a ne aduce în Ardeal. Un tren din vagoane de marfă. Citește restul acestei intrări »