OARE VOM AVEA INCONŞTIENŢA SĂ CONSOLIDĂM O CULTURĂ A INFRACŢIONALITĂŢII? (3)

de Corneliu LEU

De la infracţionalitatea unei clase care ar trebui să aibă rol de model social findcă s-a dovedit întotdeauna a impune exemple în comportamentul şi devenirea generaţiilor pe care le reprezintă, se ajunge astfel, prin răspândire, ca şi prin unele îndemnuri nefaste venite din afară, la generalizare şi permanentizare. Adică, la ceea ce numeam în articolul trecut „cultură a infracţionalităţii dezvoltată cu rea intenţie la nivel naţional şi cultivată în plus prin interese străine”. Ceea ce conducând, după cum s-a văzut, la nemulţumirile electoratului, atrage atenţia asupra partidelor care, dacă nu vor să fie asasinate prin revolte produse în afara lor şi mai au cât de cât ambiţia să nu rămână în istorie doar nişte malefice găşti de interese, trebuie să-şi găsească forţa interioară de restructurare.

Cu două articole în urmă am vorbit despre asemenea aspecte la cel mai numeros partid postdecembrist şi, în aparenţă, cel mai stabil: PSD. Din păcate, nu şi cel mai lucid, după modul în care liderii săi actuali etichetează motivele neaşteptatului insucces de la 16 noiembrie. Ceea ce ar putea însemna că nu din partea lor trebuie aşteptată soluţia reală a redresării interne, a restructurării pe o pragmatică a onestităţii şi priceperii în iniţiativă a politicianului şi a reabilitării prin servicii cinstite prestate electoratului, ci printr-un val de bună-credinţă la cei neîntinaţi şi la membrii de rând, care să modifice actualul sistem interior de partid. În articolul anterior am prezentat ce stratificări de amoralitate, corupţie şi infracţionalitate – de la ucigaşul plătit în reglările de conturi mafiote până la înaltele studii de specialitate folosite pentru eludarea legii şi la fel de înaltele funcţii politice folosite pentru fraudarea ei – ies la iveală la o decupare pe verticală, sau la radiografierea unei obşti teritorial administrative. Mai departe, în aceste rânduri, ne vom referi la alte două aspecte: modul cum vicierea familiei poate da lovitura de graţie existenţei morale a societăţii noastre, conducându-ne spre elementele unei culturi direct infracţionale şi speranţa rezistenţei intelectualilor adevăraţi faţă de viciere. În total ne referim, deci, la familie, la obşte, la întrunirea în formaţie partinică şi la mediul intelectual – patru nuclee sociale din cele şase esenţiale amprentei formative. Altele (sau bine-nţeles: primele) sunt Şcoala şi Biserica, la înălţimea cărora nu îndrăznim să ne ridicăm comentariul, permiţându-ne doar dreptul de a trage semnalul de alarmă.