Dictatura non-educației

– eseu despre (i)moralitate –

de Mihai LITINSCHI

Mihai Litinschi

Situațiile pe care am să le relatez mi s-au selectat și fixat în minte provenind de la aceeași sursă: un om demn de toată admirația, vecin, mentor și prieten totdeodată, care mi-a marcat reperele în drumul devenirii mele. Pentru o primă secvență mă refer temporal la momentul când eram o adolescentă râvnind la o cunoaștere cât mai puțin ipocrită a fenomenelor vieții, într-o vreme când se trăia foarte diferit de cum se gândea, când mai cu seamă nu aveai voie să gândești la felul cum trăiești, și, implicit, să-ți exprimi vreo opinie în acest sens. Într-o asemenea conjunctură îl vedeam deseori pe vecinul nostru plin de praf și obosit, după o zi de alergătură, parcându-și Dacia în fața blocului, spre a se grăbi să facă un duș și să îngurgiteze singura masă caldă pe care și-o putea permite.

SCRISOARE PASTORALĂ – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 281 (1-15 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Ţară-abator. Scade populaţia, scade! Numărul a coborât sub douăzeci de milioane, iar în urmă cu un sfert de veac se apropia de douăzeci şi trei! Populaţia îmbătrâneşte şi se stinge uşor-uşor. Ici-colea auzi de câte un nou-născut, în timp ce listele morţilor sunt kilometrice. Trec luni de zile şi nu văd o femeie gravidă. Toate sunt siluete, tinere şi frumoase! Rar mai vezi şi câte una bătrână, cu părul alb! Nu! Toate sunt numai sub treizeci de ani, după cum le arată părul, fardurile, portul. Satele, aceste rezervoare de populaţie ale ţării de altădată, sunt tot mai tăcute, tot mai triste sau pe cale de dispariţie. Se închid şcolile din lipsă de copii, nu se mai aud gălăgia şi strigătele de altădată, când până târziu în noapte copiii se jucau. Se pune problema că într-un viitor destul de apropiat fondurile de pensii se vor epuiza, fiindcă numărul cotizanţilor este tot mai mic, în timp ce beneficiarii sunt tot mai mulţi!

Situaţia nu este specifică numai ţării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii şi civilizaţiei lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populaţia locală, europeană, îmbătrâneşte şi se împuţinează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici şi africani o înlocuiesc. După două mii de ani de creştinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe şi mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertăţii şi a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării şi a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, dispariţia ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide uşor-uşor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind „libertăţile” individului.