Un crâmpei din istoria muzicii: FRANZ LISZT – poemele simfonice „Tasso” și „Preludiile”

18/06/2019

de Ioana Paula SIMIONCA

Franz Liszt
(1811-1886)

Poemul este o lucrare instrumentală cu caracter poetic, o reverie, o piesă lirică sau o poveste muzicală. Construcția poemului este de obicei liberă, monopartită cu caracter liric, narativ sau dramatic, conținând uneori teme-portret în care se recunosc personaje sau stări sufletești.[1]

Acest gen muzical, care a apărut și s-a afirmat în secolul XIX, s-a bucurat de o largă circulație în prima parte a secolului XX. Poemul simfonic, oricât de sugestivă ar fi denumirea în primele sale manifestări și ipostaze, nu este altceva decât „supranumirea” uverturii de concert[2]. Deja uverturile (dramatice) de concert ale lui Beethoven, Weber, Berlioz, Mendelssohn-Bartholdy, Schumann, Ceaikovski și alții, trebuie privite din acest punct de vedere. Denumirea lisztiană apare doar în anul 1854, când compozitorul prezintă auditoriului uverturile sale în concert și formulează introduceri literare acestora, precum un program la partiturile publicate. Citește restul acestei intrări »


Elementele muzicale stilistice din cadrul liturghiei. Diferențe interconfesionale

30/01/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Centrul activității răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îl constituie Jertfa Sa sângeroasă de pe Cruce, Moartea și Învierea Sa. Aceste aspecte formează un tot unitar, numit mântuirea obiectivă a umanității. Dar pentru ca omul să se poată bucura de veșnicie, mântuirea trebuie privită și în mod personal. Nucleul acestei mântuiri este reprezentat de Sfânta Taină a Euharistiei, ca semn al împărtășirii cu Hristos, a Cărui Jertfă se actualizează în permanență în chip nesângeros pe Altarele Bisericii Sale[1].

Părintele Dumitru Stăniloae aprofundează importanța Euharistiei ca mod de comuniune cu Dumnezeu sau ca treaptă superioară de rugăciune în cadrul Sfintei Liturghii, arătând prin aceasta prezența reală a trupului și sângelui Domnului. Ideea este preluată de la Sfântul Ioan Gură de Aur care arată relația de iubire dintre Dumnezeu și om prin împărtășirea cu această taină: „Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră, e vădit că a venit la toți; iar dacă a venit la toți, a venit și la fiecare… Căci Se unește cu fiecare dintre cei credincioși prin Taine și hrănește prin Sine însuși pe cei ce i-a făcut”[2].

Fiind baza și temelia Sfintei Liturghii, Citește restul acestei intrări »


Ca un pirat

24/05/2013

de George FILIP

 Drumul spre Olimp_foto_Adrian_Pop

eu sufăr mult că stăm pe-aceeaşi arcă
cioplită de un moş bătrân – sfătos,
ce ne-a minţit că va-nfrunta potopul
de pe-acest astru mort şi cavernos.

când au zburat hulubii către maluri
prin panoplia timpului prea stors
a fost de fapt şi prima grea trădare
că mesagerii…nu s-au mai întors

şi am rămas pe arcă de-o vecie,
bătuţi, şi duşi şi-ntorşi de-un veşnic val.
debusolaţi de-atâtea echinoxuri
noi niciodată n-am ajuns la mal.

mumificat stă-n proră – căpitanul.
din pipa lui nu mai duhneşte fum.
ne înmulţim incestuoşi, ca melcii,
iar pe cei morţi îi devorăm pe drum.

cred c-a ajuns la ţărm ornitorincul.
el este semnul nostru cel perplex
care şi astăzi se mai demonstrează
că noi suntem de modă…unisex.

lansez eu SOS-uri de salvare
dar salvatorii nici n-au fost, nici nu-s.
tristeţea e că n-avem căi de-ntoarceri,
cum, supărat, adesea v-am tot spus.

acum, că sunt pe ţărmul nimănuia
şi în burduf nu mai am vin şi timp,
îmi cânt cu ochii-n zare ale-lui-ia,
ca un pirat ce pleacă spre Olimp…

Citește restul acestei intrări »


Replici

24/10/2011

Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea ­
Iubita mea.

Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu ­
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o harpă muiată-n vânt ­
Tu eşti un cânt.

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc ­
Şi te iubesc!

Citește restul acestei intrări »


poem octombrăratec

10/10/2011


Din frunze ce se-nchid în amănunte
De prin păduri ce-şi stivuiesc tăcerea
O vietate dintr-un vârf de munte
Începe-n lume-a şti ce e durerea
Departe de tumultul casei unde
Mijise ochi şi-şi începuse rostul
Domesticit nicicând n-a fost să fie
Deşi în lume rătăcea ca prostul
Trecând peste iluzia de-o clipă
Tribut plătit încrâncenării sale
A retrăit un anotimp cu zâne
În burguri falnice, medievale

Citește restul acestei intrări »