„Ne amintim izvoare dintr-un tărâm prădat”

12/03/2015
(„Ne amintim izvoare dintr-un tărâm prădat”[1])

de Angela-Monica JUCAN

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Maramureşul, pentru mine, odraslă de oier pierdut prin transhumanţă în câmpiile Pontului Euxin, înseamnă revenire la obârşie[2].

Memorie circumstelară. Afirmaţia lui Gheorghe Chivu nu poate corespunde decât parţial realităţii. E foarte probabil să nu i se fi povestit multe despre bunicul din partea tatălui şi Chivu să nu-şi fi pus mai târziu întrebări despre verosimilul sumarelor relatări – topitură tot mai omogenă, cu timpul, de amintire, uitare, reconstituire, împodobire. Pentru el, trebuie să fi avut mai mare importanţă păstrarea cu dragoste a unei legende familiale decât aflarea unui adevăr, fie el chiar mai frumos sau mai „onorant”, dar cu aura misterului stinsă.

Aşadar, bunicul paşte turmele de cumulus pe deasupra întinderilor pontice.

Şi totuşi…

Să pornim de la prezumţia de adevăr. Dar să verificăm toate elementele pe care ni le oferă, în cunoştinţă de cauză sau nu, Gheorghe Chivu. Avem următoarele piese: Maramureş, oier, transhumanţă, Dobrogea. Le adăugăm elementul onomastic Brodeanu – numele bunicului, ştiut de noi tot din relatările lui Gheorghe Chivu. În alt interviu, Gheorghe Chivu spunea: Pot răspunde că sunt şi descendent, cu o bună parte a sângelui meu mocănesc, oamenilor de la munte şi că mă simt ca o apă care se întoarce la izvoare, la obârşiile sale[3], de unde reţinem referirea la mocani. Nu o dată, Chivu atribuie Maramureşului valori matriceale la nivelul genealogiei sale. Obârşia maramureşeană însă nu se poate susţine, pentru că Maramureşul „stă în opoziţie” atât cu numele Brodeanu, cât şi cu transhumanţa, mocanii, Dobrogea. Nu se poate susţine nici stabilirea bunicului în Dobrogea. Citește restul acestei intrări »