NEGOCIATORII CULTURII INFRACŢIONALE ÎNTR-UN EPILOG CU TRISTE ÎNVĂŢĂMINTE

07/02/2015

foto_Alexandru Ioan Roman

de Corneliu LEU
image_001

Încă din toamnă – când s-au numărat bobocii de mai bine de două decenii ai acelui Hrebenciuc, care ne-a tot fost prezentat de partidul său drept unul dintr cei mai pricepuţi negociatori politici, fiind impus ca atare opiniei publice şi, cu sprijinul prostiei, neinformării, superficialităţii sau relei credinţe a unor confraţi din presă, vopsit în culori de diplomatică inteligenţă – bluff-ul catastrofei noastre politice a ieşit la iveală: Priceputul politician, capabil să abordeze pe linia înţelegerii orice adversar politic şi să netezească, tot pe linia acestei raţionale şi pragmatice înţelegeri, orice adversitate doctrinară, de program de guvernare sau de moment conjunctural, s-a dovedit a fi doar tentacula unei caracatiţe bine configurată şi insinuată în toate partidele, care, pe deasupra politicului, sau pe dedesubtul lui, în cotloanele mizere ale corupţiei, traficului de influenţă şi căpuşării bugetelor, aranja marile afaceri profitoare, în care culoarea de partid nu mai conta. Şi, la un moment dat, nici chiar faptul dacă eşti sau nu eşti la guvernare. Fiindcă una dintre tentacule tot era şi, conştiincios-mafiot, îşi făcea datoria redistribuind ilicitul profit sau ilicita influenţă către ceilalţi membri ai clanului de banditească întrajutorare.

Astfel, de la eticheta de „negociator”, care are o glorie a ei în priceperea aranjamentelor conjuncturale şi a criterilor de compromis raţional în slujba unor interese superioare ale politicilor, bătrânul Hrebe s-a dovedit a fi un biet pungaş care, mânjit fiind împreună cu alţii, din alte partide, are mai multă audienţă la ei decât lasă impresia, tocmai fiindcă-i băgat până la gât cu ei în afaceri necurate. Şi atunci, nu e vorba de nici o diplomaţie a tratativelor, ci doar de strigătul golănesc către gaşcă: „Mucles, bă!… Ce, vreţi să pierdem mălaiu?!”… Ca-ntre şuţii care se-nţeleg din privire când apare obstacolul, sau pericolul de a nu le merge pungăşia. Aveau băieţii „venituri” comune pe care nu erau fraieri să le piardă de dragul mofturilor politice. Iar, dacă se pricepeau la ceva, nu la negocieri se pricepeau, ci la a lucra mână-n mână pentru a fura cât mai mult. Ei nu erau negociatori, ci de-a dreptul jefuitori ai bunului public, impunând tot mai mult, prin neruşinarea cu care lucrau în reţea mafiotă, această cultură a infracţionalităţii în societatea românească. Citește restul acestei intrări »