Pentru o planetă aptă pentru viaţă

de Gabriela Genţiana GROZA

Într-o frumoasă zi de cireşar se aniversează şi anul acesta Ziua Mondială a Mediului Înconjurător. De la Ploieşti, draga mea fostă elevă Doina Marcela Gheorghe de la Agenţia pentru Protecţia Mediului Prahova mi-a trimis mesaje despre activităţile organizate în şcolile judeţului Prahova cu acest prilej. Prezentă în toiul evenimentelor legate de protecţia naturii, alături de factorii responsabili de educaţia în acest sens a elevilor, Doina contribuie la asanarea morală a semenilor noştri, mânaţi uneori mai degrabă să exploateze resursele mediului în scop personal, fără grija generaţiei următoare. Dedic câteva stihuri elevilor şi deopotrivă celor care îi îndrumă cu dăruire pe acest drum atât de important pentru noi toţi.

DE ZIUA MEDIULUI
Stă Pământul şi gândeşte:
Aerul se murdăreşte,
Apele se poluează,
Codrul se împuţinează…
Dintr-un lan, o ciocârlie
Apăru ca o solie,
Oamenilor dând de ştire
Că e gata-întreaga fire
Să lucreze mai departe,
Pentru apele curate,
Pentru aer ozonat,
Într-un codru apărat
De securea nemiloasă
Şi-o natură mai frumoasă!

NĂSCUT DIN DOINĂ ŞI DIN DOR

de Gabriela Genţiana GROZA

Scrierile poetului nostru Mihai Eminescu ne-au rămas undeva, într-o tainiţă a sufletului, neatinse de vremi schimbătoare. Ca o genă nemuritoare a ADN-ului specific neamului, cuprinzătoare a ceea ce suntem şi vom fi, opera lui ne stă mărturie că fibra noastră sănătoasă va dăinui peste veacuri. Căci el, aşa cum îl văd acum, la maturitatea mea: A fost scânteie-n Univers / Iar azi e miezul de lumină / Scăldat în aura din vers, / Hrănindu-i pacea lui deplină.

E îmbucurător să ştii că, aşa ca în urmă cu o jumătate de secol, profesorul meu ploieştean, acum nonagenarul eseist Constantin Enciu, dascălii de limba şi literatura română caută căile limpezi de formare a şcolarilor întru literatură. Acum, într-o etapă în care puţini sunt aceia care recunosc munca de fineţe a dascălului, a medicului, a preotului, a psihologului. Strădania pentru un trai material îndestulat, rapid şi prin orice mijloace, a făcut ca, din nefericire lucrurile să fie amestecate, vai, în rău! Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să mă aflu la Şcoala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din Cluj-Napoca la o şedinţă a Cenaclului „Nicolae Labiş”. Mai tânăra mea colegă de Cenaclu clujean „Octavian Goga”, poeta Teodora Jurma, şi doamna profesoară Cecilia Chinde l-au chemat la întâlnirea literară pe poetul, eseistul, dascălul Ştefan Melancu, cel care a înfiinţat cenaclul „Nicolae Labiş” la această şcoală cu renume în urbe. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, echinoxist, cu dăruire pentru lucrul la catedră, le-a vorbit membrilor cenaclului despre poetul aniversat, mai cu seamă că dumnealui este autorul volumului „Eminescu şi Novalis. Paradigme romantice”. E bine de ştiut pe mâinile cui se află copiii şi nepoţii noştri, unii încă puşi pe glume, la vârsta la care le-ar sta bine mai curând să ia lucrurile în serios şi să aprecieze strădania adulţilor. Căci zilele „se duc ca clipele”, cum spune versul eminescian, şi „mâine” este mult mai aproape decât cred dânşii. Îmi vin în minte stihurile tatălui meu, preotul poet Nicolae Martinescu, scrise pe când eu eram copil.

Joc autumnal

de Nicolae MARTINESCU

Litieră-şi făcu toamna din frunzişul ruginit
Şi din crengile uscate două osii şi-a cioplit;
Patru nuci îmbătrânite, costelive, făcu roţi
Şi-a strigat în crâng şi codru ca să vină cucii toţi.

Dar grăbiţi cum sunt din fire, când îi chemi ca să lucreze,
Dânşii n-au voit pe umeri hamurile vechi s-aşeze;
Ci-ncepură-a face mofturi, că se vor mânji pe pene,
Hamurile-s şubrezite… Dar ce-i drept, le era lene…

Şi porniră-atunci să sufle, vânturile nevăzute
Focuri, ce-au pălit a ierbii plete. Mute
Au rămas şi crânguri şi câmpii pustii şi ape,
Îngroziţi fugiră cerbii ce veneau să se adape.

Iar căruţul roşu-galben, vuind începu să fugă.
Speriaţi au fugit cucii. Şi sucit ca o zvârlugă,
Vântul fură, din grădină, ultima crăiţă vie
Şi fugi cu dânsa-n braţe, simbol dragostei să-i fie.

TU ZIS-AI!…

(Iisus la Pilat, la judecată)

de Nicolae MARTINESCU
(născut în 1910 la Constanţa, decedat în 1982, la Ploieşti)

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate
Păşind spre înaltul Pretoriu.
Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmează pe-un Rege legat.
El merge cu capul în jos şi se-ntreabă:
„De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a
Când ea nici o muscă vreodat n-a strivit?”
Se-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!…

El merge împins de o ură păgână
Din partea acelor ce „mult i-a iubit…”
O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează: „O, suflete oarbe!…
Cu glod stropiţi cerul…
Credeţi că cu mâini înnegrite şi slabe