hiclenie:

30/07/2014
clip_image0022

Nicolae Ştef

de Nicolae ŞTEF

în largul acestei lumi, îmi caut neamul,
nu frate, nici fiu, doar acei semeni
care se încred ca mine în plăcerea unei trădări.

Prin negustori am înţelege in concreto o tagmă care îşi susţine mişcările sociale cu ajutorul schimbului, motivându-şi actul în câştig. Prestanţa lor se găseşte în firea umană întrucât necesitatea ei este înnăscută. Totuşi, ceea ce se schimbă ajută la o mai clară diferenţiere. Suflet, monede, saci, pământ circumscriu facil tipologii umane ce se pot îmbina şi nuanţa cu alte sfere de obiecte. Totul poate fi predispus spre schimb, fie şi o fărâmă din imaginarul sinelui, poţi fi negustor cu tine însuţi printr-o inspiraţie à la Jung. Incluzând această libertate, ideea ca măsură a corespondenţei posedă cel mai dizgraţios schimb: trădarea. Aceasta este o excelenţă a rasei umane care implică vânzarea ideii, a unor speranţe sau viziuni, o negustorime de un rafinament perfid ce se suprapune plânsului şi disperării. În fond, această clasă de negustori strânge cele mai mari avuţii[1]. Actul trădării este un imperativ în corpul sciziunii sociale. Până şi ura fraternă poate face uz de beneficiile disponibile din mâna acestor negustori, iar de aici modalităţile nenumărate de îmbogăţire. Căutaţi un sentiment de ură sau război, vor fi prin preajmă.

Naşterea lor în rândul miilor de umanoizi e explicabilă nu doar prin conceptul de aleatoriu, ci şi prin cel al devenirii. Mecanica de dobândire a numelui de trădător balansează pe axa mărginită de sinele extern sau extra-sine şi sinele pur ca rezultat al variaţiei umane. Un sine extern de trădător este unul care îşi justifică numirea pe baza unui raport sau a unor inspiraţii exterioare. Legătura Iuda-arginţi înlesneşte înţelegerea aserţiunii. El devine negustor datorită imixtiunii preoţilor fiind dat că actul său este primul act de vânzare, iar conştiinţa faptului este inclusă. Iuda era conştient, ştia ce Anume vindea. Un extra-sine îşi are sorgintea devenirii în elemente ce nu se regăsesc în interiorul său precum sinele pur. Acesta din urmă este un trădător înnăscut sau creat din treptele sale morale.[2] Motivaţia sa nu necesită nici un şarpe întrucât reprezintă doar o nuanţă involuntară pe care socialul a asimilat-o ca un firesc (im)previzibil. Toate neamurile au avut şi au trădători. Citește restul acestei intrări »


ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

24/07/2014

P1020146_cr

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă axiologică proprie, un fel de mecanism integru de autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare. De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Motricitatea ei se impune din diverse raţiuni: individualitatea ei plezneşte, stabilitatea întărită o face să valseze deasupra cronosului şi a felului de om ataşat. Mobilitatea o ajută sporit să revină şi/sau să se regăsească în ins. Însă, raţionamentul acesta scurt se izbeşte de zidul ivirii, al modului de a o descoperi şi a o predispune la uz. Citește restul acestei intrări »


ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

12/11/2012

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi

fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire

regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe

motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea

lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi

în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt

neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi

care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm

care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de

sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă

axiologică proprie, un fel de mecanism integru de

autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare.

De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o

separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această

idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa

precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare

să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în

lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se

raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune

convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi

conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi

înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se

scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Citește restul acestei intrări »