Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XVI (2017), nr. 347 (1-15 aprilie)

(fragmente)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Cu prilejul sărbătorilor pascale vă adresez Dvs. cele mai sincere felicitări, dorindu-Vă aceeași bucurie pe care au avut-o femeile mironosițe când L-au văzut pe Domnul Înviat și pacea pe care El a dat-o Sfinților Apostoli, venind în mijlocul lor.
Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.
Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 296 (15-28 februarie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Satul în agonie. Zilele acestea m-am dus până în Şiroca. Voiam să cumpăr nişte var pentru văruitul bisericilor. Cred că n-am mai fost acolo de vreo 20 de ani. M-a surprins schimbarea extraordinară, pe care am constatat-o.

Am cunoscut satul Şiroca prin familia lui Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag. Cu fiul cel mare, Gheorghe, şi cu cel mic, Nicolae, am fost coleg la seminarul din Craiova. Mi-au fost amândoi buni prieteni. Am participat la nunţile celor doi, la înmormântarea tatălui lor. Am rămas peste noapte în casa lor de mai multe ori, când mi s-a stricat maşina prin apropiere. Bietul Gheorghe avea o maşină mai hodorogită decât a mea. De multe ori mi-a bătut în poartă şi după miezul nopţii, cerându-mi ajutorul să repare sau să pornească maşina rămasă în pană pe cine ştie unde. Puţin a lipsit ca să nu mă căsătoresc cu o codană din acel sat. Întotdeauna satul acela mă impresiona prin mulţimea tinerilor, prin buna dispoziţie şi ospitalitatea locuitorilor lui. Erau oameni muncitori, dar şi când era vorba de petrecere, apoi petreceau în limitele bunei-cuviinţe. Aveau în firea lor ceva din duritatea pietrei cu care se luptau cei mai mulţi, din copilărie, până la bătrâneţe.

Şiroca era singurul sat din Mehedinţi unde era o exploatare de piatră de var şi mai multe cuptoare de var. Tot satul trăia de pe urma acestei industrii, ale cărei secrete le moşteniseră din moşi-strămoşi. Fiind un sat defavorizat, unde nu se puteau face culturi de cereale din cauza reliefului muntos, scăpase şi de ciuma colectivizării. Oamenii mai putuseră să-şi păstreze vitele de povară, atelajele. Autorităţile comuniste mai închiseseră ochii şi, în schimbul unei taxe, le permiseseră locuitorilor să prelucreze piatra muntelui şi să facă din ea var. Aproape fiecare familie avea câte unul sau mai mulţi membri implicaţi în industria varului. Până şi preotul, colegul meu Gheorghe Achimescu, avea cuptor de var. Scoteau bulgării de piatră de pe râpe în spate, cumpărau lemnele de pe unde puteau şi obţineau în cuptoarele lor un var cum nu puteai găsi în altă parte. Mortarul rezultat din amestecul varului de Şiroca cu nisipul dădea un liant de o duritate apropiată cimentului. Mereu am auzit vorbindu-se că specialiştii nu pot să stabilească din ce era alcătuit mortarul cu care a fost construită cetatea Drobeta. Aş sugera celor interesaţi să ia în consideraţie şi varul de Şiroca în analizele pe care le fac. De la cuptoarele din Şiroca luau varul, la un preţ modic, zeci şi zeci de cărăuşi din Şiroca şi din satele din jur: Godeanu, Bâlvăneşti, Balta, Sfodea, Cireşu, Gornenţi, Prejna etc. Carele şi căruţele cu coviltir, încărcate cu var, colindau satele Mehedinţiului până la Calafat, la Strehaia, la Motru, la Orşova sau Baia de Aramă. Strigătul lor inconfundabil tulbura liniştea satelor: „Hai la var, mă, neică, mă!” Vindeau varul pe bani, dar şi la troc, adică în schimbul porumbului sau grâului. Generaţii întregi au trăit de pe urma varului de la Şiroca.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 295 (1-15 februarie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Chipuri şi măşti. Se schimbă vremurile, se schimbă oamenii! Tot mai grea este viaţa, tot mai multe dezamăgirile! În jurul nostru observăm cu uşurinţă tot mai mulţi oameni care nu mai au nici un respect pentru cuvântul dat, pentru promisiunea făcută. Fiecare îşi urmăreşte interesele, cu isteţime diabolică, chiar dacă e nevoie pentru aceasta să recurgă la minciună, la jurăminte şi acte false, la violenţă sau chiar la crimă. Priveşti zi de zi la televizor şi te uimesc cazurile mai-marilor noştri, care se dovedesc a fi fost doar nişte escroci, nişte farsori, nişte bişniţari puşi pe căpătuială cu orice preţ, care au călcat în picioare interesele ţării în favoarea propriilor interese. E greu astăzi să construieşti un coteţ pentru un porc, ca om de rând, cu venituri rezultate din muncă cinstită; e greu să crezi că din câştigurile licite au construit unii palate, pe care ar fi invidioşi împăraţii din poveşti, că se plimbă cu maşini de un lux exorbitant, că îşi pot permite concedii în locuri exotice, la preţuri astronomice, că deţin sume ameţitoare. E dureros să vezi tot mai mulţi semeni de-ai noştri cotrobăind în tomberoanele de gunoi, ca să-şi găsească ceva de mâncare, în timp ce festivităţile, petrecerile, aniversările şi tot felul de chermeze ale mai-marilor zilei nu se mai sfârşesc.

Pe vremea romanilor, exista obiceiul ca, atunci când murea cineva, să i se facă o mască de ceară, care i se aşeza pe faţă. Masca era mulată pe faţă în aşa fel, încât imita întru totul faţa aflată dedesubt. Din cauza căldurii, faţa adevărată se deforma. Cu toate acestea, cei care veneau la priveghiu, la înmormântare, vedeau doar masca, cu imaginea frumoasă, normală, a feţei. Numai când venea câte un prieten apropiat sau câte o rudă cerea să-i vadă adevărata faţă, adică sine cera, fără ceară. De acolo a ajuns în limba română cuvântul „sincer”, adică fără falsitate, adevărat, curat.