FIREA VOLUNTARĂ

04/10/2011

de Nicu Ştef
Besançon, Franţa

clip_image0022

Printre formele noastre de evoluţie socială, găsim închinarea drept cea mai uzitată gestică umană. Ea îşi însumează trăirea pe fundalul unor porniri al căror avânt plasează precis sau în hazard un scop final sau prelungit. Şi totuşi acest mecanism este susţinut de o anumită dualitate explicată mai mult de constituţia şi principiile noastre. Câţi dintre noi se închină pentru ei înşişi? Câte capete am putea strânge pentru a întări supremul închinării în sine? Chiar dacă această gloată şi-ar crea valenţe regale, cei ce izbăvesc în afară, dincolo de propriul lor sine, ar continua să îşi etaleze frumuseţea înfăptuirii. Dar această fervoare nu se rezumă în mecanica pe care aceşti antiptolemeici o generează. Ea provine din absenţa unei plăţi, a unui drept de plată sau de câştig individual. Aici găsim splendoarea convergentă a religiilor mari: în omul voluntar, o specie care face din evoluţionism un simplu abuz de idei, o fire omenească ce curge vizibil în preajma unor nenorociri colective. într-adevăr: când amarul muşcă din noi, începem a fi dispuşi la participări în vederea îndreptării acelui fapt şi semn spre care simţămintele noastre privesc. Citește restul acestei intrări »