Agenda evenimentelor culturale ale săptămânii 25 – 30 martie 2019 – Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”

22/03/2019

de Ştefan SELEK

Oaspetele bibliotecii:
poetul şi eseistul

Ioan Moldovan
director al revistei „Familia” (Oradea)

Luni, 25 martie

ora 9, Cabinetul de Medalii

Ziua Politiei RomaneVa avea loc vernisajul expoziției de desene „La mulți ani, Poliția Română!”. Desenele au fost realizate de elevi din clasele 0 – IV de la instituțiile de învățământ din județul Maramureș.

Coordonator: comisar de poliție Cecilia Grozavu din cadrul compartimentului Analiza și prevenția criminalității – Inspectoratul Județean de Poliție Maramureş.

ora 11, Salonul Artelor

Va avea loc activitatea cu titlul „Le Français est une chance”, organizată de către Colegiul Național „Mihai Eminescu” în colaborare cu Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” și Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”.

Evenimentul are rolul de a marca Ziua Internațională a Francofoniei, care s-a celebrat în data de 20 martie şi va implica aproape o sută de elevi din școlile partenere. Aceştia vor avea șansa de a se exprima în limba franceză, de a descoperi culturi francofone, de a munci în echipă și a se confrunta cu importanța cunoașterii limbilor străine pentru construirea unei cariere de succes. În cadrul programului vor fi expuse machete ale unor atracții turistice din spațiul francofon și desene realizate de către elevi.

ora 15.00, Sala de conferinţe

Citește restul acestei intrări »


SLĂNINUȚA ÎN PERICOL

19/09/2018

de Gențiana GROZA

Căsătoria mea cu bihoreanul Teodor, originar din satul Gurbediu, comuna Tinca, m-a purtat pe meleagurile pe care nu le-am visat vreodată. Anul acesta am aniversat 54 de ani viețuire împreună și locuim în urbea de pe Someș. M-am născut în  satul prahovean Vadu Săpat, am locuit aici cu părinții și cei patru frați până la 9 ani, astfel că nu-mi amintesc prea multe obiceiuri locale. Am locuit o mare parte din viață în Ploiești. Până la căsătorie nu văzusem cum, în satul bihorean, oamenii își produceau cele necesare aproape în întregime în gospodăria proprie, neavând grija hranei zilnice, așa cum se întâmpla la oraș. Cel mai mult m-a impresionat obiceiul tăierii porcului. Citește restul acestei intrări »


„Sărbătoarea Portului şi Cântecului Popular” de la Cupşeni. Dialog cu prof. NICOLAE BUDE, dirijorul Corului de bărbaţi „Dacii liberi” din Libotin

19/04/2015

realizat de Angela-Monica JUCAN

Pe când primăvara se pregăteşte să se preschimbe-n vară, a devenit o tradiţie ca în hotarul satului Libotin să se organizeze „Sărbătoarea Portului şi Cântecului Popular” a comunei Cupşeni (de care aparţine administrativ Libotinul). În 2013, serbarea a avut loc în 18-19 mai. Prin bunăvoinţa domnului profesor Nicolae Bude, consilier pe probleme sociale la Primăria Cupşeni şi dirijor al Corului de bărbaţi „Dacii liberi” din Libotin, am aflat mai multe despre acest festival popular. (Precizăm că interviul datează din anul 2013.)

Cine, când a iniţiat Sărbătoarea Portului şi Cântecului Popular din Cupşeni?

Nicolae Bude

Nicolae Bude

Sărbătoarea comunei Cupşeni a luat naştere în anul 2005, la iniţiativa consilierului local Ioan Buda, director, în acea vreme, al Şcolii din Ungureni, şi cu susţinerea primarului de atunci şi de azi – libotineanul Mircea Ioan Boga.

Unde se petrece?

Locul în care se desfăşoară sărbătoarea nu a fost ales întâmplător. Este o intersecţie acolo a drumurilor care duc spre satele comunei şi este chiar un epicentru rutier al comunei Cupşeni (localnicii îi spun foarte frumos: Crucile Drumului). Totuşi, pământul de acolo este al Libotinului. Locul unde e scena e al lui Andronic Ferenţ, căruia îi chiar place şi e fericit că poate fi util în acest fel. Pe partea cealaltă a drumului, vizavi de scenă, unde se instalează bazarul cu obiecte de artizanat, jucării, podoabe etc., e terenul lui Mircea Bota. În dreapta scenei – zona bufetelor de campanie – este proprietatea doamnei consilier local Silvia Sima. Toţi sînt libotineni, nici unul nu primeşte bani, nu se supără de stricăciuni (minore, de altfel), toţi trei găzduiesc cu bucurie serbarea.

Când are loc? Este vreun motiv special pentru care s-a optat pentru această dată? Citește restul acestei intrări »


Jocul la şură

06/03/2015

de Angelica SIMIONCA

Dansurile populare chiorene vin din dezlănţuirea întregii fiinţe, Angelica Simioncaînsoţite de cântec, chiuituri, strigături, care creează printre jucăuşi (dănţăuşi), o atmosferă specială, magnifică, cumulând stări şi sentimente ale momentului, producându-se astfel o detensionare. Simbioza între mişcarea coregrafică, melodie, cântec, strigături, chiuituri şi alte tipuri de manifestări spontane este una perfectă, pe care numai cei de-ai locului o înţeleg cu adevărat. Pentru omul modern, sau pentru cel neiniţiat, dansul e doar unul din nimicurile sociale, un fel zgomotos de a petrece. Dar pentru ţăran dansul a constituit de sute de ani aproape unica distracţie şi acestui ţel i-au fost subordonate reguli nescrise de desfăşurare a întâlnirilor colective festive. În unele sate din zona Chioarului, unde casele sunt mai îndepărtate unele de altele, distanţa nu-i împiedica pe oameni să străbată adesea câţiva kilometri pentru a ajunge la… badea Văsălică de pe Dâmb (!), locul unde era organizat jocul la şură. Cetera, braciul şi gorduna (acestea erau instrumentele unui taraf tradiţional din zona Chioarului) se auzeau de departe, chiar dacă pe vremuri nu exista „staţie de amplificare”. Jocul ţinea până a doua zi în zori, dar nici atunci oamenii nu se îndurau să plece şi îi mai puneau pe ceteraşi să le mai zică „numa’ una, de ducă”.

Ceea ce uimeşte la prima vedere este participarea nejucătorilor – a celor prea bătrâni, a celor care nu ştiu să joace, a copiilor etc. Putem vorbi de funcţia de spectacol a jocului popular; dar firul care-i leagă pe cei prezenţi nu este cel de la actor la spectator, deoarece aici nu primează curiozitatea de a vedea lucruri neauzite şi neştiute, ţăranul fiind iniţiat în tot ceea ce face, altfel se autoexclude din grup. Oamenii nu se duc să „vadă” jocul ca nişte spectatori pasivi, ci pentru a participa oarecum la el, chiar dacă nu intră în joc, fiindcă dansul popular are capacitatea de a-i antrena şi pe cei care doar asistă. Căci din rândul dănţăuşilor, ca şi din melodiile jocului, răzbate un fel de fluid care îi cuprinde şi pe cei din afară, unificându-i într-o singură mare suflare care se descarcă concomitent, dovedindu-se un puternic liant social al comunităţii rurale. Citește restul acestei intrări »


O familie păstrătoare de tradiții: familia POP IOAN MARIAN din Finteușu Mare

13/11/2014

de Anca SIMA

076

fam. POP Ioan Marian

Farmecul vieţii de familie este acela că membrii ei sunt uniţi nu doar prin sânge, ci şi prin dragoste şi obiceiuri comune.

Oriunde în lume, oricâtă unitate în diversitate ar exista, ceea ce ne păstrează identitatea sunt graiul, portul şi obiceiurile.

La fel ca multe alte familii din Finteuşu Mare, familia Pop Marian şi Nadia are modul ei de a respecta, păstra şi transmite generaţiilor viitoare anumite tradiţii legate de portul popular, sărbătorile religioase: Paşti, Crăciun, Rusalii, sau de evenimente care marchează viaţa fiecăruia dintre noi – botez, nuntă, înmormântare.

Ioan Marian Pop (Popicu) s-a născut în data de 19 martie 1971, într-o familie de chioreni: tatăl este Ioan Pop, venit de ginere în Finteuş din localitatea Ciolt, mama, Maria, este finteuşeancă. Marian Pop a avut o copilărie fericită alături de fratele său, Doru. A urmat Şcoala Generală din localitate şi Liceul Agroindustrial din Şomcuta Mare.

Încă din copilărie a fost atras de dansul popular. Şi-a început activitatea artistică la vârsta de 11 ani, ca dansator în Ansamblul „Stejarul” din Finteuşu Mare, coordonat de prof. Andrei Dragoş, unde activează şi în momentul de faţă, alături de soţia sa. În perioada liceului, a făcut parte din Ansamblul Casei Pionierilor din Şomcuta Mare. O perioadă scurtă de timp a fost dansator în Ansamblul „Transilvania” din Baia Mare (1991). Din 2011, este membru al Corului Bărbătesc din Finteuşu Mare. Citește restul acestei intrări »


COMPROMISUL

05/07/2014

de prof. Traian RUS

Mi-am dedicat viaţa studiului trecutului comunităţii mele, sub multiple aspecte. Poate părea un demers inutil, dar mie mi-a adus satisfacţii deosebite. Am avut privilegiul de a descoperi o lume fabuloasă, în care oamenii ştiau cu adevărat să se bucure de viaţă, să trăiască cu intensitate maximă fiecare „eveniment”. Unele lucruri mi s-au părut atât de fascinante, încât am găsit de cuviinţă să le împărtăşesc şi cititorilor mei.

215_foto_Attila HajosEtnologii au studiat nunta codrenească şi rezultatul cercetărilor lor a dat naştere unor lucrări de mare valoare. Mă gândesc la Dumitru Pop, Pamfil Bilţiu, Augustin Mocanu, Victor Becheanu, Ieremia Borca şi mulţi alţii. Au studiat-o după planuri prestabilite, reuşind să surprindă fiecare aspect al acestei spectaculoase manifestări din viaţa statului. La rândul meu, studiind tema, am reuşit să găsesc elemente picante ale nunţii din Oarţa de Sus, de bună seamă incitante pentru oricine.

Curiozitatea era la culme în fiecare moment al nunţii şi, pe măsură ce se parcurgeau etapele acesteia, satul, marele judecător, îşi dădea verdictul: mireasa şi părinţii săi erau sau nu erau harnici, erau sau nu erau gospodari, zestrea era consistentă sau săracă. Apreciau totul şi stabileau astfel statutul noii familii.

Un singur lucru nu reuşiseră să afle şi să judece: Era, oare, mireasa fată mare? Dorinţa era uriaşă, iar soluţia a apărut cu greu, după consistente eforturi de gândire. Singurul care le putea da informaţia era preotul satului, mireasa fiind obligată să se spovedească înainte de cununie, dar păcatul încălcării secretului spovedaniei îl făcea pe acesta aproape imposibil de convins. Patimile sunt însă cumplite, chiar pentru unii purtători de sutană. Alcoolismul, boală teribil de grea, impune celor „infestaţi” să găsească băutură prin orice mijloace şi compromisul s-a putut realiza. Citește restul acestei intrări »


Cămaşa Ciumii

03/11/2011

de Milian OROS

foto_Delia Florea_Admiratii-intre-generatii

Mare necaz îl lovise pe badea Gheorghe, aşa pe nepusă masă. S-o betejit[1] săracul din senin, că din ce i s-o tras, nu se ştia. Lelea Anica, deşi bună cunoscătoare a ierburilor de leac, n-a fost în stare să-şi ajute bărbatul. Într-o zi, venise, săracul, cam băncădit[2] de la coasă şi, la început, şi-a zis că din cauza oboselii îl apucaseră frisoanele şi transpiraţia. Apoi, când l-au apucat durerile acelea groaznice la toate încheieturile şi când şi-a văzut gâtul în oglindă, plin de umflături rozalii, şi-a dat seama că ceva nu-i bine cu el. I-a oblojit Anica gâtul şi încheieturile cu tot felul de fierturi, dar degeaba. În câteva zile boala l-a trântit la pat, slăbindu-l de nu mai ştia de el. Din cauza durerilor şi a fierbinţelilor de care era cuprins mai tot timpul, îşi pierdea mereu cunoştinţa. Umflăturile de la gât erau acum mari şi arătau ca nişte nuci negre. Într-un moment de luciditate, cu lacrimi în ochi, a chemat-o pe Anica şi i-a spus tânguit, abia auzit:

Citește restul acestei intrări »