Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIX (2019), nr. 393 (1 – 15 Martie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Baia Focului. În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.

În Sfânta Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua. La multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți. Focul a fost folosit încă din zorii civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.

În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări.

Erată la o gafă

de Angela-Monica JUCAN

Când Regina Elisabeta a împlinit 70 de ani, Octavian Goga a găsit de cuviinţă să-i dedice o poezie – E sărbătoarea bătrâneţii – şi a publicat-o în „Luceafărul”, XII, 24, 16 dec. v. 1913, pe prima pagină. Din câte ştim, Goga i-a şi citit reginei poezia, la recepţie.

Ar fi util de ştiut, pentru orice bărbat, ce impresie poate să facă unei femei (în sinea ei) care a trecut de 29 de ani (fie ea şi ajunsă la 100 de ani) un titlu ca acesta, cu atât mai mult cu cât, după ce începe primul vers (ca întărire…) cu aceleaşi cuvinte, inspiratul poet nu mai termină cu povestea firelor cărunte, cu aluzii la zăpada vremii care i-a nins reginei fruntea, mai evocă şi părul ei bălai de „odată”, spre a sublinia şi mai tare actualul argint […] din plete şi mai pomeneşte şi pragul bătrâneţii. Apare, astfel, ca un gest chiar drăguţ faptul că, la cei 32 de ani ai lui, poetul îi cere permisiunea, în numele tuturor ardelenilor, să fie numită de ei (numai) mamă. Putea fi mai rău.

După 1913, Goga a scos volumul de versuri Cântece fără ţară din 1916 şi volumele selective şi antologice Poezii alese, editat în 1915 şi Poezii, din 1924, în care n-a inclus această poezie. Ea a fost însă cuprinsă în volumul Din larg, editat de Veturia Goga la un an după moartea poetului. Se vede că Veturiei nu i-a plăcut cum e intitulată poezia, căci versurile apar acum sub titlul (care va rămâne definitiv) Regina Elisabeta la 70 de ani. Într-adevăr, sună ceva mai bine. Dar nu asupra lipsei de delicateţe a lui Goga, în omagiul său, vrem să atragem în mod special atenţia.

Bibliografia zvonistică

de Angela-Monica JUCAN

Există şi o bibliografie zvonistică. O vom descrie cu ajutorul unor perle extrase din câteva lucrări de acest gen consacrate lui Octavian Goga, precum şi dintr-un zvon pur – transmis pe cale orală. Din decenţă, nu vom da nici titlurile „lucrărilor”, nici numele autorilor.

Află cineva că Octavian Goga a susţinut, în revista „Luceafărul”, rubrica „Poşta redacţiei”, Goga făcând şi pe emitentul unor încercări literare, şi pe redactorul-consultant. Prinde din zbor ştirea şi, fuga, la colecţia revistei. Copiază toate semnăturile corespondenţilor (unele constând din formule-fragmente de frază), face repede o listă şi… o publică! Bibliografii de meserie sau, mai ales, amatori folosesc bibliografii anterior elaborate – altfel, riscă să descopere, fiecare, America ori să „care apă cu ciurul”. Dacă nu verifică „ştirea” (şi, de câte ori, titlurile nu sunt preluate „pe încredere”…), îi dau şi ei drumul mai departe. După un timp, nici nu va mai crede nimeni adevărul, că doar n-o să dai un zvon senzaţional pe o ştire anostă. Senzaţional, poate. Însă aiuritor. Goga s-a ocupat de „Poşta redacţiei”, dar nu de fiecare dată. La 5 iulie 1902, de exemplu, Alexandru Ciura îi scrie din Abrud lui Goga: Ce-i de nu-mi trimiţi nimic pe numărul 2. [sic] / Nici măcar poşta redacţiei? (Vezi: *** Octavian Goga în corespondenţă. Documente literare. [vol. I], Ediţie îngrijită de Daniela Poenaru, Bucureşti, Minerva, 1975, p. 184). Numărul 2 al revistei „Luceafărul” a apărut, totuşi, cu „Poşta redacţiei” (vezi respectivul număr al revistei sau: Mihail Triteanu, Luceafărul. 1902-1920. Indice bibliografic analitic, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 307), deci, e posibil ca, cel puţin de data aceea, nu Goga să fi redactat textele rubricii (între data scrisorii şi cea a apariţiei revistei este o distanţă de zece zile, timp în care materialul ar fi putut ajunge, totuşi, în redacţie; trebuie însă luat în calcul şi timpul necesar tipăririi; de asemenea, data însemnată pe revistă ar putea să nu coincidă cu data efectivă a ieşirii ei de sub tipar). Dar mai avem o probă. La 5/18 ianuarie 1905, Octavian C. Tăslăuanu îi scrie lui Goga:

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz.

GOGA – cel mult coautor al poeziei „sale” «Sărbătoare»

de Angela Monica JUCAN

Octavian Goga nu a scris o poezie intitulată Sărbătoare.

Primul care i-a atribuit-o este Octavian Tăslăuanu, în amintirile lui despre revista „Luceafărul” (vezi: Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei «Luceafărul». Partea I. Epoca budapestană, Bucureşti, „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1939, p. 38-39). Erau deja, la apariţia cărţii, 37 de ani de la fondarea revistei, o revistă care se edita în manieră destul de modernă – cam ca acum, publicaţiile electronice, care nu mai au sedii tradiţionale de redacţie. „Luceafărul” avea sediu, la început, improvizat, şi colectiv redacţional, dar redactorii erau de multe ori în alte localităţi din ţară sau din străinătate şi, în asemenea situaţii, chiar şi în perioada sibiană, îşi onorau de la distanţă obligaţiile, prin corespondenţă poştală.