Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 446 (16 – 31 Mai)

07/06/2021

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași! Hristos a Înviat!

Recviem pentru Tudor Vladimirescu.

Te-au mâncat, Tudore! Ca lupii te-au sfâșiat! La miez de noapte ți-au spintecat burta cu sabia și ți-au tras mațele cu sucala, așa cum mama ta aduna firul de pe vârtelniță pe țevi, ca să poată apoi să-l țese! Și tu erai viu! Și unii dintre bandiți te țineau de mâini, alții de picioare, alții îți potriveau călușul! Ce-o fi fost în mintea ta atunci? Ce-a fost în sufletul tău? Cum te-ai lăsat în mâinile lor? Aveai atâția căpitani și atâția panduri, care și-ar fi dat viața pentru tine, care ar fi luptat până la ultima picătură de sânge ca să te apere. Și, totuși! Te-ai gândit că tâlharii aceia sunt de aceeași credință cu tine, au același Dumnezeu, slujesc patriei lor, așa cum tu slujeai patriei tale, luptați împotriva aceluiași dușman, aveați idealuri aproape comune! De asta te-ai dus singur la tratative, convins fiind că mergi între prieteni. Nu bănuiai că sunt lupi cu piei de oaie!

Cu două sute de ani în urmă, un alt fiu al Neamului Românesc, Mihai Viteazul, cădea străpuns de sulițele soldaților lui Basta, în tabăra de la Turda. Și ei erau tovarăși de luptă, de arme, comandanți ai aceleiași armate, în slujba aceluiași împărat, luptători împotriva aceluiași dușman. Ca printr-o minune dumnezeiască, capul lui Mihai, capul acela frumos, care, la vreme de mânie, băga groază și urgie în hoardele turcești, a fost trecut munții și adus la Mănăstirea Dealu, ca să-și doarmă somnul de veci până la obșteasca Înviere. Citește restul acestei intrări »


IOSIF VULCAN – 180 de ani de la naștere

31/03/2021

de Mária BERÉNYI

Iosif Vulcan
(31 martie 1841 – 8 sept 1907)

Iosif Vulcan a ocupat un loc de frunte în viaţa spirituală a Bihorului. Activitatea sa de aproape o jumătate de veac împânzește şi atinge diferite domenii ale culturii române transilvănene. Ziarist, editor, scriitor, animator cultural, academician, Iosif Vulcan a fost pentru Transilvania ceea ce, în alte condiţii istorice, au reprezentat Ion Heliade Rădulescu pentru Muntenia şi Gheorghe Asachi pentru Moldova.

Iosif Vulcan s-a născut la Holod în 31 martie 1841. Era fiul parohului român unit Nicolae Vulcan şi al Victoriei Irinyi. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan. Mama sa, Victoria Irinyi, fiica lui Ioan Irinyi, a fost directoare de şcoală în Leta Mare (n.n.: comună în Bihorul istoric, azi Létavértes) timp de aproape 40 de ani. Era sora lui Ioan Irinyi, inventatorul chibritului cu fosfor şi a revoluţionarului Iosif Irinyi.

În 1844 familia Vulcan din Holod se mută Citește restul acestei intrări »


Studenți români la Budapesta (1867-1918) – oameni de seamă ai României

18/03/2021

de Mária BERÉNYI

La sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, capitala Ungariei a trăit epoca sa de aur. Devenită după 1867 a doua capitală a Imperiului dunărean, Budapesta cunoaşte o perioadă de dezvoltare fără precedent în plan urbanistic. Se construiesc marile bulevarde, se ridică palate maiestoase, iau naştere marile bănci, muzee, teatre, hoteluri etc.

În capitala Ungariei se aflau şi cele mai reprezentative instituţii de învățământ superior: cea mai importantă era Universitatea Regală Maghiară, creată în anul 1635 Citește restul acestei intrări »


Revista de cultură FAMILIA devine publicație a Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai”

16/12/2020

Revista Familia este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în 1865, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale.

Fondatorul ei, Iosif Vulcan (31 martie 1841, Holod, Bihor – 8 septembrie 1907, Oradea), publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, şi-a dedicat întreaga viaţă editării revistei – uneori chiar cu sacrificii materiale.

Înfiinţată în 1865, la Budapesta, revista purta pe frontispiciu subtitlul „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, programul ei nefiind pur literar, ci şi social, adresându-se fiecărei familii româneşti în parte, dar şi familiei mai mari a naţiunii. Numărul de probă a apărut la 1/13 mai, iar numărul 1 la 5/17 iunie. În 1880, redacţia revistei Familia se mută la Oradea, locul în care va continua să apară – cu unele întreruperi – până în zilele noastre.

Indiferent de serie, în paginile Familiei au fost publicaţi cei mai importanţi scriitori români, revista fiind considerată una dintre cele mai valoroase publicaţii culturale româneşti. Mai puţin cunoscut este faptul că tot în revista Familia a debutat şi George Coşbuc, în 1884, sub pseudonimul „Boşcu”, cu poezia Aş vrea să fiu…, o traducere a unui poem al poetului maghiar Petőfi Sándor, dar Familia a contribuit și la impunerea unor scriitori ca Octavian Goga și Emil Isac. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIX (2019), nr. 393 (1 – 15 Martie)

23/03/2019

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Baia Focului. În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.

În Sfânta Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua. La multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți. Focul a fost folosit încă din zorii civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.

În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări. Citește restul acestei intrări »


Erată la o gafă

01/04/2015

de Angela-Monica JUCAN

Octavian GogaCând Regina Elisabeta a împlinit 70 de ani, Octavian Goga a găsit de cuviinţă să-i dedice o poezie – E sărbătoarea bătrâneţii – şi a publicat-o în „Luceafărul”, XII, 24, 16 dec. v. 1913, pe prima pagină. Din câte ştim, Goga i-a şi citit reginei poezia, la recepţie.

Ar fi util de ştiut, pentru orice bărbat, ce impresie poate să facă unei femei (în sinea ei) care a trecut de 29 de ani (fie ea şi ajunsă la 100 de ani) un titlu ca acesta, cu atât mai mult cu cât, după ce începe primul vers (ca întărire…) cu aceleaşi cuvinte, inspiratul poet nu mai termină cu povestea firelor cărunte, cu aluzii la zăpada vremii care i-a nins reginei fruntea, mai evocă şi părul ei bălai de „odată”, spre a sublinia şi mai tare actualul argint […] din plete şi mai pomeneşte şi pragul bătrâneţii. Apare, astfel, ca un gest chiar drăguţ faptul că, la cei 32 de ani ai lui, poetul îi cere permisiunea, în numele tuturor ardelenilor, să fie numită de ei (numai) mamă. Putea fi mai rău.

După 1913, Goga a scos volumul de versuri Cântece fără ţară din 1916 şi volumele selective şi antologice Poezii alese, editat în 1915 şi Poezii, din 1924, în care n-a inclus această poezie. Ea a fost însă cuprinsă în volumul Din larg, editat de Veturia Goga la un an după moartea poetului. Se vede că Veturiei nu i-a plăcut cum e intitulată poezia, căci versurile apar acum sub titlul (care va rămâne definitiv) Regina Elisabeta la 70 de ani. Într-adevăr, sună ceva mai bine. Dar nu asupra lipsei de delicateţe a lui Goga, în omagiul său, vrem să atragem în mod special atenţia. Citește restul acestei intrări »


Bibliografia zvonistică

05/03/2015

de Angela-Monica JUCAN

Există şi o bibliografie zvonistică. O vom descrie cu ajutorul unor perle extrase din câteva lucrări de acest gen consacrate lui Octavian Goga, precum şi dintr-un zvon pur – transmis pe cale orală. Din decenţă, nu vom da nici titlurile „lucrărilor”, nici numele autorilor.

Află cineva că Octavian Goga a susţinut, în revista „Luceafărul”, rubrica „Poşta redacţiei”, Goga făcând şi pe emitentul unor încercări AMJ_foto_Delia Florealiterare, şi pe redactorul-consultant. Prinde din zbor ştirea şi, fuga, la colecţia revistei. Copiază toate semnăturile corespondenţilor (unele constând din formule-fragmente de frază), face repede o listă şi… o publică! Bibliografii de meserie sau, mai ales, amatori folosesc bibliografii anterior elaborate – altfel, riscă să descopere, fiecare, America ori să „care apă cu ciurul”. Dacă nu verifică „ştirea” (şi, de câte ori, titlurile nu sunt preluate „pe încredere”…), îi dau şi ei drumul mai departe. După un timp, nici nu va mai crede nimeni adevărul, că doar n-o să dai un zvon senzaţional pe o ştire anostă. Senzaţional, poate. Însă aiuritor. Goga s-a ocupat de „Poşta redacţiei”, dar nu de fiecare dată. La 5 iulie 1902, de exemplu, Alexandru Ciura îi scrie din Abrud lui Goga: Ce-i de nu-mi trimiţi nimic pe numărul 2. [sic] / Nici măcar poşta redacţiei? (Vezi: *** Octavian Goga în corespondenţă. Documente literare. [vol. I], Ediţie îngrijită de Daniela Poenaru, Bucureşti, Minerva, 1975, p. 184). Numărul 2 al revistei „Luceafărul” a apărut, totuşi, cu „Poşta redacţiei” (vezi respectivul număr al revistei sau: Mihail Triteanu, Luceafărul. 1902-1920. Indice bibliografic analitic, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 307), deci, e posibil ca, cel puţin de data aceea, nu Goga să fi redactat textele rubricii (între data scrisorii şi cea a apariţiei revistei este o distanţă de zece zile, timp în care materialul ar fi putut ajunge, totuşi, în redacţie; trebuie însă luat în calcul şi timpul necesar tipăririi; de asemenea, data însemnată pe revistă ar putea să nu coincidă cu data efectivă a ieşirii ei de sub tipar). Dar mai avem o probă. La 5/18 ianuarie 1905, Octavian C. Tăslăuanu îi scrie lui Goga: Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

10/11/2014

Biserica Manastirii de Sub Piatra_foto_Adrian Pop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz. Citește restul acestei intrări »


GOGA – cel mult coautor al poeziei „sale” «Sărbătoare»

03/07/2013

de Angela Monica JUCAN

3147741264_6c73397248Octavian Goga nu a scris o poezie intitulată Sărbătoare.

Primul care i-a atribuit-o este Octavian Tăslăuanu, în amintirile lui despre revista „Luceafărul” (vezi: Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei «Luceafărul». Partea I. Epoca budapestană, Bucureşti, „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1939, p. 38-39). Erau deja, la apariţia cărţii, 37 de ani de la fondarea revistei, o revistă care se edita în manieră destul de modernă – cam ca acum, publicaţiile electronice, care nu mai au sedii tradiţionale de redacţie. „Luceafărul” avea sediu, la început, improvizat, şi colectiv redacţional, dar redactorii erau de multe ori în alte localităţi din ţară sau din străinătate şi, în asemenea situaţii, chiar şi în perioada sibiană, îşi onorau de la distanţă obligaţiile, prin corespondenţă poştală. Citește restul acestei intrări »