Autostrada viselor uitate la cumpăna dintre ani

30/12/2015

de Octavian LUPU

Octavian LupuMaşina rula cu viteză pe autostradă. Stâlpii de iluminat se succedau periodic la intervale de ordinul secundelor la dreapta şi la stânga drumului. Bordul pâlpâia de luminiţe multicolore ce transmiteau ritmul de lucru al autovehiculului, care înainta tăcut prin noaptea densă a ultimei zile din an. Nu se auzea niciun cuvânt, ci doar ritmul lent al muzicii difuzate de un obscur post de radio se distingea alături de murmuratul molcom al motorului. Totul părea încremenit în timp şi spaţiu, deşi detaliile se schimbau de la un minut la altul, când priveai pe geam către întinsul nesfârşit al câmpiei.

Dar dincolo de orizontul vizibil, răsăreau imagini ale trecutului ce se ataşau fiecărui crâmpei de realitate, trezind reverberaţii emoţionale tulburătoare. Forţa acelor impresii se amplifica ulterior datorită întunericului din jur, străpuns doar la câţiva zeci de metri în faţă de lumina farurilor. Cu mişcări fantomatice, siluete umanoide populau amintirea cu senzaţii de mult uitate. Toţi cei din cabina maşinii retrăiau fragmente dureroase ale unor evenimente apuse de mai bine de douăzeci de ani. Întâmplător sau nu, acest drum fusese parcurs de fiecare dintre ei în anii de demult ai şcolii, liceului şi studenţiei, între locul de provenienţă şi unitatea de învăţământ pe care o urmaseră în acea perioadă.

autostrada_viselor_uitate_la_cumpana_dintre_ani Citește restul acestei intrări »


Zgomot de pași prin spațiul sacru al tăcerii

13/12/2015

de Octavian LUPU

Conference tableÎn jurul mesei rotunde se aflau dispuse circular mai multe scaune. Să fi fost douăsprezece? Nu îmi dădeam seama, dar cei care stăteau păreau absorbiți de spațiul gol delimitat de marginile de piatră ale imensului obiect sculptat în urmă cu sute de ani. M-am așezat pe ultimul scaun disponibil și am început să explorez lumina ce se revărsa de undeva, de sus, peste marmura albă a suprafeței superioare în care se oglindeau vitraliile multicolore ale cupolei centrale.

Nu era o biserică și nici vreun templu păgân. De fapt, nu înțelegeam deloc natura acelui loc desprins de spațiu și timp în care ordinea normală părea inversată după reguli mai degrabă intuite, decât cunoscute pe deplin. Priveam albastrul strălucitor al lămpilor de iluminat în interiorul cărora se jucau flăcări de culoare galben-pal în ritmul vântului care, în ciuda zidurilor etanșe, reușea să miște masele de aer din încăpere. Zgomotul estompat al ploii se adăuga sub forma unui fundal care reușea să risipească în fragmente eterice cugetarea. Citește restul acestei intrări »


Atracţia irezistibilă a necunoscutului

06/11/2015
Mintea iubeşte necunoscutul şi îndrăgeşte imaginile cu înţeles neştiut din cauză că însăşi natura ei rămâne învăluită în mister” – René Magritte

de Octavian LUPU

Octavian_Lupu_19_03_2015-1Am revenit în faţa calculatorului pentru a relua firul gândurilor întrerupte în urmă cu două luni de zile. Prietenoasă, tastatura mi-a răspuns imediat la atingerea delicată a degetelor pe clapele uzate de trecerea cuvintelor cu pas cadenţat în spaţiul eteric al internetului. Am zâmbit ca unui bun prieten de care am fost despărţit pentru o vreme, dar la care m-am întors cu bucuria primei întâlniri. Am mângâiat cu tandreţe suprafaţa mată a ecranului pe care se înşirau imagini şi cuvinte afişate în logica obişnuită a reţelelor sociale. Zeci de prieteni virtuali îmi scriseseră mesaje de încurajare şi sute de invitaţii mă aşteptau să le răspund pentru a participa la diferite evenimente trecute, prezente sau viitoare.

M-am bucurat de elanul pe care îl simţeam scriind aproape fără să privesc tastele pe care apăsam ritmic şi vedeam cu o satisfacţie negrăită cum mesajele plecau către destinatari, iar postările se încolonau disciplinat în cronologie. Şi aşa am încercat să disting sensul la tot ce s-a întâmplat în haosul din ultima perioadă, când, încercând să rezolv anumite probleme, am ajuns să creez altele, nefiindu-mi clar dacă nu era mai bine să nu fi întreprins nimic şi doar să fi aşteptat să treacă timpul. Citește restul acestei intrări »


Digestia alimentelor şi geneza cosmosului

26/10/2015

Digestia Alimentelor si Geneza Cosmosului

de Octavian LUPU

Legătura fiinţei umane cu pământul se realizează în principal prin intermediul aparatului digestiv, care absoarbe energia terestră aflată în alimente şi o uneşte cu elementul de întreţinere a combustiei, oxigenul, prezent în atmosfera planetară. Astfel, aerul, apa şi pământul se contopesc datorită focului stelar aflat la nivelul tubului digestiv. În continuare, transformări plasmatice profunde se produc prin arderi ce descompun alimentele în structurile fundamentale ale nutriţiei: proteinele, sau cărămizile fundamentale ale vieţii, lipidele, sau cimentul care asigură coeziunea, şi glucidele, ce întreţin focul vieţii. Citește restul acestei intrări »


Pe aleile parcului am zărit frunzele toamnei

18/09/2015

Octavian Lupude Octavian LUPU

Sala de aşteptare era plină până la refuz. Înşiraţi în coloane lungi de câteva zeci de metri, solicitanţii îşi aşteptau rândul la trei ghişee din spatele cărora funcţionari obosiţi şi plictisiţi răspundeau monosilabic la întrebările clienţilor. Nimic nu părea anormal în toată această privelişte ce dura pe parcursul întregii zile. Orele treceau prăfuite peste orizontul cenuşiu al marelui oraş, mereu învelit în mantia plumburie a smogului ridicat de sutele de mii de maşini şi de alte câteva zeci de întreprinderi industriale. Dar timpul îşi avea drumul său chiar şi prin marea urbe, reuşind să se strecoare nevăzut şi să mişte evenimentele pe firmamentul zbuciumat al lumii.

Nimeni nu vorbea cu cel de lângă el. Bineînţeles, aşa era regula de politeţe la orice gen de coadă de aşteptare. Ventilatoarele rămâneau singurele în stare să confere un fundal sonor monoton şi întretăiat de semnalele de alertă acustică prin care se marca eliberarea unui ghişeu. Doar privirile oamenilor se întretăiau, fugar, din când în când, marcând furia reţinută, apatia sau resemnarea în faţa unei realităţi imposibil de schimbat. Printre cei prezenţi, încercam şi eu să îmi petrec timpul cât mai util cu putinţă. Citește restul acestei intrări »


Etichetarea negativă distruge respectul de sine

27/08/2015

de Octavian LUPU

Octavian_Lupu_imageÎntr-o superbă zi de vară treceam pe lângă un teren de tenis, unde pe o zgură roşie, încinsă de soarele torid, se aflau mai mulţi temerari ce doreau să îşi exerseze îndemânarea şi talentul. Zgomotul mingilor care atingeau paletele era alternat de cel al lovirii, nedorite, a suprafeţei de joc dincolo de careul delimitat cu vopsea albă, uşor de observat chiar şi de cei de pe margine.

Încă o lovitură ratată şi, după câteva înjurături de rigoare, unul dintre jucători începu un lung şirag de autoetichetări interesante: „Băi, ce dobitoc mai sunt! Băi, ce prost! Cum am putut să servesc aşa de aiurea? Ce imbecil mai sunt!…” Şi tot aşa, preţ de mai multe minute, omul şi-a vărsat năduful pe nemernicul de sine, până când, la final, satisfăcut de atâtea automolestări verbale şi încins la faţă ca un rac, se opri la fel de brusc precum începuse. Citește restul acestei intrări »


DISCUTÂND CU OMUL DE LÂNGĂ TINE

25/08/2015

Octavian_Lupu_19_03_2015-1de Octavian LUPU

De curând, am scris un articol pe care doream să îl public pe internet. Din nefericire, am avut proasta inspiraţie de a cere părerea altor persoane, care, sub o formă sau alta, mi-au dat de înţeles că valoarea sa era mediocră. Cumva supărat pe mine, am şters imediat postarea pe care o făcusem, fiind hotărât să nu mai revin în mediul virtual prea curând.

Şi atunci, am decis să îmi continui cartea pe care o începusem în urmă cu un an şi să abandonez scrierea online. Cumva, mă simţeam mai bine aşa, fiindcă nu mai aveam în faţă cenzura nemiloasă sau indiferentă a cititorilor dependenţi de Facebook sau de Google. Dar imediat mi-am dat seama că făceam o mare greşeală prin faptul că mă izolam de cititori. Cu siguranţă că erau multe persoane care mă ignorau sau nu mă plăceau, dar pe lângă acestea exista totuşi o audienţă favorabilă, care mă încurajase mereu să merg mai departe pe calea scrierii de articole. Citește restul acestei intrări »


Omul primitiv – cel mai periculos adversar

24/08/2015

Octavian Lupude Octavian LUPU

Când ne gândim la cei care ne sunt adversari, avem impresia că realitatea din jurul nostru se colorează în nuanţele mâniei aprinse împotriva celor care încearcă să ne oprească de pe calea pe care mergem. Perdeaua de trăiri încinse de o imaginaţie furtunoasă se lasă astfel repede asupra conştiinţei, până la anihilarea completă a raţiunii. Interogaţii incisive în genul: „Cum este posibil aşa ceva?” ne asaltează, aparent fără răspuns.

Şi astfel, eforturile noastre ajung să ţintească distrugerea celor care îndrăznesc să se pună în faţa noastră, lupta devenind inevitabilă. Sub steagul întunecat al mâniei, metodele de atac şi de apărare devin tot mai neobişnuite. Surprinzător, persoane lipsite de creativitate în activitatea zilnică, brusc devin inventive în a plăsmui mijloace de pedepsire a presupuşilor duşmani, reali sau nu, acest lucru fiind secundar.

Tot aşa se întâmplă şi în relaţiile dintre statele lumii, fiind suficientă o minimă intoxicare informaţională pentru declanşarea unei conflagraţii. Lăsând la o parte raţiunea, mai precis gândirea logică, şi compasiunea, adică înţelegerea celeilalte părţi, armele războiului sunt ridicate cu uşurinţă pentru reglementarea presupuselor dispute. Şi gândurile negre dau naştere cuvintelor aspre, care la rândul lor cheamă acţiuni punitive pe măsură, iar la final, pe toboganul deciziilor şi alegerilor fără întoarcere, se ajunge la conflictul deschis pe câmpul de bătălie. Citește restul acestei intrări »


Drumul către Marte

22/07/2015
Motto: „Trecutul, prezentul şi viitorul locuiesc simultan în fiecare om, poziţionarea pe axa timpului fiind doar o chestiune de convenţie.” (Manualul tehnologiilor inovative)

Octavian_Lupu_19_03_2015-1de Octavian LUPU

Spaţiul cosmic se întindea la nesfârşit în faţa navei ce înainta cu o viteză apropiată de cea a luminii. Noile tehnologii de construcţie permiteau trecerea la nivel subcuantic a interacţiunii dintre particulele ce compuneau imensul corp zburător şi structura spaţio-temporală a universului. În urmă rămase Pământul, un obiect rotund şi albastru plutind în vastitatea infinită a cosmosului. Călătoria nu dura mult, doar o oră din momentul trecerii pe modul de deplasare rapidă, dar percepţia celor din interiorul navei asupra timpului se dilata substanţial. Şi acest paradox constituia principalul obstacol al traversării spaţiului interplanetar, indiferent de distanţă.

Problemele tehnice fuseseră rezolvate cu succes graţie tehnicilor de simulare computerizate. Nimic nu scăpase ochilor vigilenţi ai proiectanţilor asistaţi de roboţi industriali ce operau cu delicateţe şi precizie oriunde era necesar. Testele dure din lumea imaginară generată în laborator puseseră în evidenţă toate lacunele de concepţie şi toate greşelile de execuţie ale navei cosmice. Dar, dincolo de tehnologie, veriga cea mai slabă rămânea fiinţa umană.

Paradoxul vitezei luminii determina, din raţiuni de conservare structurală, dilatarea timpului perceput în interiorul navei, deşi obiectiv rămânea acelaşi în condiţii exterior măsurabile. Prin urmare, pasagerii voiajului cosmic experimentau o extindere a câmpului conştiinţei asupra detaliilor percepute sau trăite vreodată. Practic, tot echipajul uman intra pe durata călătoriei într-o lume fantastică, în care umbra trecutului, experienţa prezentului şi proiecţia viitorului erau surprinse simultan. Citește restul acestei intrări »


Santinela Cosmică din mijlocul deşertului

17/06/2015

Santinela Cosmica din Mijlocul Desertului

de Octavian LUPU

Privirea sa străbătea spaţiile nesfârşite ale cerului. Cu braţele deschise către orizontul albastru, stătea înaintea soarelui ce se profila cu raze strălucitoare în acea dimineaţă călduroasă a verii de curând venite pe acele meleaguri. Nu era un om, ci doar o maşinărie complicată ridicată în mijlocul deşertului de piatră pe un munte cu o înălţime de peste două mii de metri. Dar interiorul său ingenios, alcătuit din miliarde de circuite electronice legate la un calculator central, răspundea asemenea unei fiinţe vii în faţa stimulilor veniţi din mediul înconjurător.

Nu avea altă misiune decât să privească şi să asculte cerul de-a lungul întregului an. Datele culese le trimitea către un centru de supraveghere a spaţiului îndepărtat, aflat într-o mare metropolă. Captând radiaţii venite de la astre şi planete aflate la distanţe astronomice, el le traducea în informaţii prin care contura prezenţa formaţiunilor stelare din întreaga galaxie. Şi, de aceea, i s-a pus numele „Santinela Cosmică”, fiind destinat să detecteze orice activitate periculoasă la adresa pământului venită din univers de undeva de dincolo de orizontul vizibil prin telescoapele obişnuite.

Octavian_Lupu_19_03_2015Puţini însă ştiau de existenţa sa şi de scopul pentru care nişte braţe uriaşe purtau pe ele tot felul de antene legate într-un sistem complex de captare a radiaţiilor electromagnetice. În plus, niciun fel de drum nu trecea prin preajmă şi nicio privire curioasă nu se amesteca să înţeleagă ce anume se întâmpla pe vârful acelui munte. Secretul era deplin chiar şi prin explorare aeriană, fiindcă toate elementele exterioare fuseseră camuflate cu grijă în ansamblul deşertului de piatră imitând la perfecţie formele stâncilor şi siluetele arborilor pitici. Citește restul acestei intrări »