Spăcelul din Țara Chioarului

24/06/2021

Azi, 24 iunie 2021, sărbătorim Ziua Universală a iei. Cu acest prilej vă prezentăm un interviu cu tanti Maria Șironca din Finteușul Mare, care ne împărtășește tehnica realizării unui spăcel (ia tradițională specifică Țării Chioarului, Maramureș), piesa principală a costumului popular femeiesc.

Interviu realizat de Anca Sima, Citește restul acestei intrări »


Munci ţărăneşti şi cuvinte dragi din împărăţia copilăriei mele, care astăzi au dispărut (II)

23/11/2020

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Mă minunam, în copilărie, cât de frumoase erau toate fetele şi femeile de la noi din sat când le vedeam îmbrăcate de sărbătoare, la biserică şi „în sat”. La noi, a merge „în sat” înseamnă a se aduna poporul, vara în Parcul Mare, la joc, pe platoul nu departe de şcoală, lângă „coperativă”, iar iarna în căminul cultural, tot la joc/dans popular. Mă minunam pentru eleganţa şi sobrietatea costumului popular, exclusiv din culorile alb şi negru. Îţi atrăgea atenţia mai ales albul imaculat, de zăpadă, al cămăşilor şi poalelor lor. Cum se ajungea la acel alb strălucitor atât de imaculat şi de plăcut, care pentru mine era însăşi simbolul sărbătorii, al frumoaselor zile de duminică, al măreţiei feminităţii din satul meu? Se ajungea cu o muncă ţărănească grea, astăzi dispărută, şi anume înălbitul pânzei ţesute. Atunci, demult, se ţesea pânză fină din bumbac (pentru urzeală) şi cânepă toarsă subţire ca bumbacul (pentru „bătătură”) pentru cămăşi şi poale. Peste pânza ţesută se turna leşie (preparată din apă clocotită turnată peste cenuşă şi lăsată la macerat) şi apoi se bătea cu maiul pe un lemn la fântână şi se spăla de multe ori pe timp foarte friguros, apoi pânza se întindea pe sfoară să îngheţe şi se albea şi prin îngheţ. Cu acest efort imens la activ: prelucrat cânepa, tors, ţesut, înălbit, croit, cusut cu alesături fine de culoare neagră, venea la biserică şi “în sat” minunata (în sens moral, dar şi fizic) femeie româncă de la noi. A dispărut această muncă ţărănească de odinioară, dar nu şi de pe fresca istorică a vieţii strămoşilor noştri. Citește restul acestei intrări »


Munci ţărăneşti şi cuvinte dragi din împărăţia copilăriei mele, care astăzi au dispărut (I)

19/11/2020

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Ce minunată era lumea copilăriei mele, care o continua pe cea a strămoşilor, cu obiceiuri, fapte, credinţe, lucrări, munci, cuvinte dragi care să le cuprindă pe toate acestea, cu pitorescul şi prospeţimea de odinioară. Încă nu era nimic infestat, la ţară, de limba cea uscată de lemn. E drept că şi progresul tehnicii a dus la pieirea unor lucrări arhaice de odinioară şi implicit la pieirea cuvântului/cuvintelor care le exprimau. Cât de dragi îmi erau mie cuvintele secerat şi snopi, de exemplu, cu referire la seceratul manual şi la snopii de grâu care ne-au însoţit prin veacuri multe. Şi acum aş vrea să îmbrăţişez cu drag câţiva snopi de grâu, dar din păcate nu mai sunt. Eu, copil fiind, am fost într-o vară să asist la secerat, care se făcea cu acum mult hulita seceră de mână, simbol, alături de ciocan al comunismului. Vedeam cum cuprindeau ai mei snopii de grâu în arşiţa verii şi-i aşezau în cruci şi în clăi, unde stăteam eu la umbră şi aşteptam cu sufletul la gură să găsească tata, timp ce seceră, cuiburi de prepeliţă şi să mă minunez de cuib şi de ouăle lor. Pentru sufletul unui copil de la ţară, de altădată, a găsi ouă de păsări era un miraj nemaipomenit. Aceasta era starea mea sufletească acolo, plină de dragul părinţilor, al snopilor şi de mirajul aşteptat al cuiburilor de prepeliţă. Din păcate, şi din fericire, se seceră acum cu combinele. Aşa au dispărut şi expresiile cruci de snopi, şi clăi de snopi de grâu. Citește restul acestei intrări »


Pita şi mălaiul, cele de toate zilele

12/11/2020

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Nu se poate mai frumoasă rugăciune creată de oameni de-a lungul secolelor decât „Tatăl Nostru”, mai ales rugarea „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…” Este deosebit de emoţionantă, pentru că se aminteşte că de „pâinea noastră”, cu atributul, spus tot cald, „cea de toate zilele”, avem nevoie astăzi, şi apoi iar „astăzi”, şi iar „astăzi”, şi tot aşa. În copilăria mea am avut parte, o lungă perioadă – când ceva nu-ţi prea convine, şi o perioadă scurtă ţi se pare foarte lungă, aşa că nu pot preciza cât – de pâine din mălai, căreia îi ziceam „mălai”, care pentru mine era etalonul sărăciei. Vedeam pe alţii cum mănâncă „pită” din grâu – la noi i se zicea la pâine pită, cuvânt de origine slavă, noi am convieţuit cu slavii în secolele VI-VIII – şi constatam că noi suntem mai săraci decât ei. Şi când vedeam la unii vecini că prietenii mei mănâncă fasole, pentru mine şi fasolea era simbolul sărăciei, de aceea mă îmbufnam când făcea mama în cuptor mălai şi mâncare de fasole. Erau sub standardul meu de prosperitate. Citește restul acestei intrări »