Jurnal din anii ciumei Covid 19
de Vasile LECHINȚAN
Mă minunam, în copilărie, cât de frumoase erau toate fetele şi femeile de la noi din sat când le vedeam îmbrăcate de sărbătoare, la biserică şi „în sat”. La noi, a merge „în sat” înseamnă a se aduna poporul, vara în Parcul Mare, la joc, pe platoul nu departe de şcoală, lângă „coperativă”, iar iarna în căminul cultural, tot la joc/dans popular. Mă minunam pentru eleganţa şi sobrietatea costumului popular, exclusiv din culorile alb şi negru. Îţi atrăgea atenţia mai ales albul imaculat, de zăpadă, al cămăşilor şi poalelor lor. Cum se ajungea la acel alb strălucitor atât de imaculat şi de plăcut, care pentru mine era însăşi simbolul sărbătorii, al frumoaselor zile de duminică, al măreţiei feminităţii din satul meu? Se ajungea cu o muncă ţărănească grea, astăzi dispărută, şi anume înălbitul pânzei ţesute. Atunci, demult, se ţesea pânză fină din bumbac (pentru urzeală) şi cânepă toarsă subţire ca bumbacul (pentru „bătătură”) pentru cămăşi şi poale. Peste pânza ţesută se turna leşie (preparată din apă clocotită turnată peste cenuşă şi lăsată la macerat) şi apoi se bătea cu maiul pe un lemn la fântână şi se spăla de multe ori pe timp foarte friguros, apoi pânza se întindea pe sfoară să îngheţe şi se albea şi prin îngheţ. Cu acest efort imens la activ: prelucrat cânepa, tors, ţesut, înălbit, croit, cusut cu alesături fine de culoare neagră, venea la biserică şi “în sat” minunata (în sens moral, dar şi fizic) femeie româncă de la noi. A dispărut această muncă ţărănească de odinioară, dar nu şi de pe fresca istorică a vieţii strămoşilor noştri. Citește restul acestei intrări »