de Dumitru ICHIM,
Kitchener, Ontario
– Și ai fost fără mine, păi se poate?, îl mustru cu dragoste pe Matei, dar și cu un ghimpe, chiar dacă e de trandafir, ori de câte ori se duce „afară-out”, în afara orașului, fără să mă ia și pe mine.
– Am crezut că dormi, mă tachinează el. Apoi se corectează. „Uitam, haha! Oare nu mama spunea că tata nu doarme niciodată?” Amintiri, amintiri… Îi spuneam Floricăi că nimic nu-i mai înjositor, pentru un om ce se respectă, decât să-i spui că doarme, sau că e bătrân. Și, Doamne, cum râdea! Ca un clopoțel al Duhului Sfânt: „Ori ai idei preconcepute, ori îți lipsesc niște rulmenți! Când ai fost ultima dată la…” și aici flutura mâna cu cele cinci degete răsfirate în dreptul tâmplei.
Matei e foarte organizat, economist, ca maică-sa, dar sângele de poet apă nu se face. Spuneam, și înainte, că hobby-ul lui, ca fotograf, este „vânătoarea de ceruri”. Multe din paginile mele au pornit de la pozele lui. Acum când îl „certam” că a mers fără mine mi-a mărturisit: „Să fi auzit, daddy, ce frumos vuiau pădurile de brad, de parcă ar fi vorbit între ele lucruri de dincolo de lume!” Și uite așa, de dragul meu, m-a dus în afara orașului la câțiva zeci de kilometri, pe unde Grand River, ca un balaur, își rupe solzii uriași de gheață și apoi se întinde printre pietre și din când în când îl auzi cum geme.
Azi, Matei, nici nu m-a lăsat să-mi termin tabieturile mele de fanariot cu câteva cafeluțe double espresso, înainte de toate. Cineva m-a întrebat ce zice inima mea de atâtea cafele? I-am răspuns că numai dragostea se bea cu inima, cafeaua și celelalte – cu lutul și pământul precum grăit-a vântul. În fine:
– Haide, haide!
– Unde?
– Nu contează, am mai fost! Trebuie să facem norma zilnică de mers. Și îmi aduce hainele să mă îmbrac Citește restul acestei intrări »