Particularități misionare interconfesionale. Calea Ortodoxiei

20/09/2021

de dr. Vlad Ioan BONDRE

„Biserica este un trup, nu o clădire”[1] afirma Eugene Stowe în studiul său intitulat What’s So Special About the Church?. Pornind de la momentul Cincizecimii, Biserica își exercită lucrarea de propovăduire a Evangheliei față de toate popoarele lumii, chemându-le la unitatea în Iisus Hristos. Frumusețea și simplitatea primelor forme de organizare au determinat ca Biserica primară să-și exercite funcția ei misionară în plinătatea bucuriei și a credinței statornice, deoarece Dumnezeul cel Nou, propovăduit de Sfântul Apostol Pavel în areopag, devenise scop și ideal de urmat. Se observă în cursul istoriei încercarea Bisericii de a transmite credința creștină tuturor neamurilor, mai ales în perioada imediată Edictului de la Milano din anul 313, când Împăratul Constantin cel Mare oferă libertate de cult creștinilor. Încercarea bizantinului Ulfila de a introduce credința creștină printre goți, precum și dorința celților de a păstra flacăra credinței au reprezentat, așadar, formele primordiale și particulare ale misiunii Bisericii[2]. Responsabilitatea celor ce și-au împropiat credința în Iisus cel înviat a contribuit direct la îndeplinirea de către aceștia a poruncilor lui Dumnezeu.

Dezvoltarea rolului misiunii de către Biserică a arătat că ea mai păstrează valențele primelor veacuri creștine, modul deplin al lucrărilor lui Dumnezeu, pentru ca, prin Biserică, omul să devină biserică, nu doar în sens comunitar, ci și în sens de oblațiune. Fiecare Biserică se concentrează pe răspândirea învățăturii ei, folosindu-se de toate capacitățile posibile pentru a chema înspre sine pe cei care doresc a se uni în comuniune. Darurile pe care Iisus Hristos le oferă membrilor Bisericii în acest sens, devin, potrivit lui William MacDonald, „prinoase în vederea slujirii misionare”[3].

Pentru Biserica Ortodoxă, practicarea misiunii ca dat cuprinde în sine toate caracteristicile oamenilor, de aceea, se evidențiază atenția deosebită pe care Biserica o acordă fiecărui membru, pentru a desluși cele ce ochii nu pot vedea și mintea nu le poate pricepe[4]. Exemplul și particularitatea misionară a Bisericii Ortodoxe în această ipostază pot corespunde cu factorul unificator adus Bisericii Ortodoxe Române, deoarece prin valențele și atributele sale, așa cum arată părintele profesor Vasile Citirigă, „Biserica a imprimat în poporul român odată cu credința în Dumnezeu, taina ei, ca trup al lui Hristos… i-a insuflat modul de a fi, de a gândi… dar mai presus de toate, rolul Bisericii a fost acela că a unit în conștiința românului limba cu credința și românitatea cu calitatea de creștin”[5]. Citește restul acestei intrări »